Ce legături păstrezi cu evreii din România aflați în Israel?

• Legătura dintre România și evreii săi din Israel este marcată de o istorie comună, dar și de o memorie fragmentată, adesea evitată în discursul public
• Imaginea evreului în cultura română, analizată de Oișteanu, reflectă o alteritate permanentă, între integrare și stigmat, cu efecte până astăzi asupra relației cu diaspora israeliană
• Pentru evreii din Israel cu origini românești, identitatea lor este una a nostalgiei și a memoriei personale iar evenimentele acestor zile între Tel Aviv și Teheran readuc în atenție aceste legături

„Imaginea evreului în cultura română”, între fascinație și stigmat

Andrei Oișteanu, în studiul său fundamental despre imaginea evreului în cultura română, arată că portretul „evreului imaginar” a oscilat mereu între alteritate și integrare, între fascinație și stigmat. În imaginarul colectiv, evreul a fost când un străin tolerat, când ținta prejudecăților, stereotipurilor sau chiar a urii. Această ambiguitate se reflectă în modul în care România se raportează astăzi la propriii săi evrei plecați în Israel: există o recunoaștere a rădăcinilor comune, dar și o distanță, adesea alimentată de lipsa unei asumări reale a trecutului recent. „În aceste condiții culturale și cultuale, populația din spațiul românesc nu s-a situat, de regulă, pe poziții doctrinare foarte rigide, exclusiviste, prin urmare, intolerante față de doctrinele altor religii… Acceptarea diferenței confesionale s-a finalizat în câteva zicale populare, care indică un anume tip de mentalitate tolerantă: «câte bordeie, atâtea obicee»”, notează Oișteanu.

O istorie comună, o memorie fragmentată

Legătura dintre România și evreii săi din Israel este una profundă, dar marcată de traume istorice. Aproximativ 400.000 de israelieni își recunosc rădăcini românești, dar memoria colectivă a Holocaustului, a antisemitismului instituționalizat și a exodului forțat rămâne insuficient asumată în spațiul public românesc. România a oscilat între perioade de toleranță și episoade de violență extremă, culminând cu Holocaustul, când zeci de mii de evrei au fost deportați și uciși cu complicitatea directă a autorităților. Această istorie apasă greu asupra oricărei încercări de reconectare autentică dintre cele două comunități.

Cultura evreiască: între integrare și alteritate

Cultura evreiască din România a fost mereu un amestec de influențe locale și tradiții proprii, iar în Israel, evreii originari din România au dus cu ei limba, obiceiurile și memoria locurilor natale. Totuși, imaginea evreului în cultura română, așa cum o analizează Oișteanu, a fost modelată mai degrabă de clișee și mituri decât de o cunoaștere directă. Acest lucru a făcut ca, odată cu plecarea masivă a evreilor, legătura să devină mai degrabă una simbolică, mediată de literatură, artă sau de figuri publice cu origini românești. Un exemplu este și Uzi Arad, consilierul pe politică externă al lui Netaniahu între 1997-1999.

Între nostalgie și uitare: ce mai înseamnă „evreu român” în Israel?

Pentru evreii din Israel cu rădăcini românești, identitatea lor este adesea una hibridă: păstrează amintirea limbii și a tradițiilor, dar se raportează la România mai degrabă prin prisma unei nostalgii personale decât a unui dialog viu cu societatea românească actuală. În România, raportul cu această diasporă este ambiguu: există o mândrie difuză față de realizările „evreilor noștri”, dar și o lipsă de interes real pentru istoria lor recentă sau pentru dramele trăite.

Legătura cu evreii din România stabiliți în Israel există, dar este mai degrabă una a memoriei și a simbolului, decât a unui dialog autentic și constant. Asumarea trecutului și depășirea clișeelor ar putea deschide calea spre o relație mai sinceră și mai profundă între cele două lumi. Relația noastră cu comunitățile evreiești care au legături cu România vorbește enorm despre noi. Este vorba despre personalități care au marcat modernismul românesc dar și cultura din Tel Aviv. Iar situația este reprezentativă pentru tot spațiul central și est-european. Un exemplu îl ai și în epopeea semnată de Olga Tokarczuk. În ”Cărțile lui Iacob” ea spune povestea unei mișcări mesianice care a dus la singurul mesia femeie din istorie.