1001 de nopți. Cetatea Singurătatea

Să prindem mai întâi din urmă poveştile călătoare. Celelalte ne aşteaptă cuminţi, ca stelele-n apă.
Există o poveste călătoare, una care bântuie neobosită prin lume. O poartă beduinii pe caii lor iuţi, o rumegă cămilele printre nisipuri, o povestesc drumeţii.
Shaddad, ultimul rege din Ad, putred de bogat, a vrut să se măsoare cu Allah, construindu-şi Paradisul pe pământ, după asemănarea Paradisului din cer. Au lucrat meşterii cei mai iscusiţi, ani întregi, să-i împlinească visul. Regele nu mai dormea, nu mai mânca, nu mai vorbea, se uita doar cum se înalţă, neasemuită, cetatea. În seara în care a terminat-o şi i-a trecut fericit pragul, în capul scărilor îl aştepta Moartea. Au vorbit ce-or fi vorbit, dar nu prea mult. Însă, de-atunci, nu locuieşte nimeni acolo. Cine s-ar încumeta să trăiască în Cetatea care Dispare în Zori?
O visăm cu toţii. Într-o noapte ai s-o visezi şi tu, iar dimineaţa o vei căuta cu înfrigurare, dar n-ai s-o mai găseşti. Şi va trebui să străbaţi tot deşertul zilei, până la apus, ca să ţi se arate din nou.
Există! E Cetatea Singurătatea, trufaşa, pe meterezele căreia doar Moartea se aşează, din când în când, şi râde în hohote.