1001 de nopți. De ce l-a creat Dumnezeu chiar şi pe om

Dacă, refuzând iluziile, poveştile ar intra în greva foamei, lumea s-ar micşora până la dimensiunea unui punct. Profitând de asta, cuvintele şi-ar face de cap. S-ar prăvăli peste tine o groază de poveşti contrafăcute. Poveşti tunate, ca să nu le mai recunoşti. Poveşti gotice, în care nimeni nu mai trăieşte fericit până la adânci batrâneţi. Poveşti tatuate, pe care nu le poţi şterge. Poveşti care nu mai încep cu „a fost odată ca niciodată”, ci cu „acum sau niciodată”. Poveşti în care Hansel şi Gretel nu presară firimituri de pâine, ca să-şi marcheze drumul spre casă, ci mine antipersonal, ca să nu mai găsească nimeni drumul. Poveşti în care iezii îl mănâncă pe lup. Poveşti în care nu se mai încalecă pe-o şa, ci pe o rachetă cu rază lungă de acţiune. Fiule, dragostea mea, să nu te sperii. Tu desenează în continuare litere.Conturează-le bine, umple-le cu visele tale şi suflă peste ele, ca să le dai viaţă. Cu zece litere a creat Dumnezeu lumea. Încearcă s-o reconstitui, aşa cum a fost odată ca niciodată, când iubirile nu erau foşnitoare, ca de hârtie creponată, când adevărurile nu erau modelate ca bonsaii, când zâmbetele erau duse până la capăt şi nu se propteau într-o grimasă. Când ursuleţii de pluş aveau prestanţă şi credibilitate. Te-ai întrebat vreodată de ce l-a creat Dumnezeu chiar şi pe om? Au răspuns alţii, înaintea ta: Dumnezeu l-a creat pe om, pentru că Îi plac poveştile.