Pop Up. Codrul lui Eminescu

Numele de codru provine din latinescul quadrum (pătrat), devenit ulterior și quodrum (bucată de pâine, pătrat de pâine) și este acum un cuvânt românesc, plămădit după specificul limbii române. Codrul este frate cu românul în toate sensurile, de la locul de adăpost și de conservare până la sursa de pâine, de hrană. Mihai Eminescu face din codru un rege sau un împărat, dându-i un aer de maiestate, exprimată prin vers popular. Codrul și neamul (poporul român) sunt aureolate la poetul Luceafărului de mărire, în sens de măreție: „Codrule, Măria-Ta,/ Lasă-mă sub poala ta,/ Că nimica n-oi strica,/ Fără num-o rămurea,/ Să-mi atârn armele-n ea.” („Codrule, Măria-Ta”). La fel, în „Călin, file de poveste” codrii apar drept tărâmuri mirifice, purtătoare de har: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. La Eminescu, se vede cum codrul este însăși țara, este temelia care ține țara, în speță „Țara de Sus” sau vatra Moldovei, dar, prin extensiune, toată Țara Românească: „Saracă Țară de Sus,/ Toată faima ți s-a dus./ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai …/ Împrejur nășteau pustii,/ Se surpau împărății,/ Neamurile-mbătrâneau,/ Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creșteau …” („Mușatin și codrul”). Codrul ne-a ferit de rău, pentru că nou-veniții nu știau să deschidă poarta codrului. „Ramul” și „râul” ne erau prieteni numai nouă, cum zice Poetul în Scrisoarea a III-a. Codrul ne-a fost cadru de viață, adică ne-a fost casă de adăpostit și pâine de mâncat, ca să rămânem români și să trăim în această lume.