- Președintele Nicușor Dan a anunțat în direct, la Cotroceni, că jurnalistul Ovidiu Vanghele nu mai are acces la conferințele de presă „în acest mandat”, imediat după ce acesta l-a întrebat despre votul procurorului general Cristina Chiriac în CSM.
- APADOR-CH a numit decizia „inacceptabilă” și „un precedent periculos”, invocă articolele 30 și 31 din Constituție și cere președintelui să revină asupra ei, iar Facultatea de Jurnalism i s-a alăturat, amintind că Legea 544/2001 interzice refuzul acreditării pe criterii de opinie.
- Dacă accesul la o conferință publică poate fi retras printr-o frază, ce afli despre justiție, numiri și bani publici depinde de cât de incomod e considerat cel care întreabă — urmărește dacă președintele revine asupra deciziei și dacă Administrația Prezidențială publică reguli de acreditare pentru toți jurnaliștii.
Președintele Nicușor Dan a anunțat în direct, marți seară, la Cotroceni, că jurnalistul Ovidiu Vanghele nu mai are acces la conferințele de presă ale președintelui „în acest mandat”. Decizia a fost rostită chiar la ultima întrebare, după ce șeful statului răspunsese vreme de două ore și jumătate. Nu a fost o decizie scrisă, ci o frază spusă în fața camerelor, în timpul unei conferințe televizate. Anunțul a închis ședința într-un mod care a mutat atenția de la subiectul întrebării la persoana jurnalistului. După modelul prezidențiar românesc deja tradițional, Nicușor Dan reușește să își compromită credibilitatea pe o temă simplă: uită că este și președintele celor care nu îi (sau îl) plac.
Advertisment
O ”mineriadă” pe persoană fizică
Întrebarea care a declanșat măsura viza justiția. Ovidiu Vanghele l-a întrebat pe președinte cum comentează faptul că procurorul general Cristina Chiriac, numită în funcție de Nicușor Dan, a votat „acum o lună, o lună și jumătate” în secția de procurori a CSM din care face parte împotriva sesizării Inspecției Judiciare într-un caz care o privea. Jurnalistul a legat votul de reforma justiției prezentată cetățenilor cu un an și jumătate în urmă.
Răspunsul președintelui a început cu o scuză pentru așteptare și a continuat cu interdicția: „față de injuriile pe care mi le-ați adus, am dispus ca dumneavoastră să nu mai veniți la conferințe de presă la Palatul Cotroceni în acest mandat”. Apoi a adăugat: „Colegii mei miloși au sărit peste ordinul meu, peste dispoziția mea, v-o comunic eu, dar dumneavoastră nu o să mai veniți și nu o să mai puneți întrebări”.
Recomandări
Cine ”oferă” permisiunea de a pune întrebări?
Reacția a venit rapid, de la APADOR-CH, una dintre cele mai vechi organizații pentru apărarea drepturilor omului din România. Asociația a numit decizia „inacceptabilă” și a avertizat că o astfel de măsură „reprezintă un precedent periculos și ridică serioase semne de întrebare cu privire la respectul față de libertatea presei și rolul jurnalismului într-o societate democratică”. În comunicatul de presă, organizația a formulat și principiul pe care îl consideră încălcat: „Într-o democrație, jurnalistul nu intră la Cotroceni cu permisiunea președintelui, ci cu dreptul cetățenilor de a ști”.
Gusturile președintelui se execută?
APADOR-CH susține că accesul la informație și dreptul de a pune întrebări nu pot fi condiționate de opiniile exprimate în spațiul public și că Președinția este „o instituție publică, nu un spațiu în care accesul presei se acordă pe criterii de conveniență și nici «din milă»”. Organizația invocă articolele 30 și 31 din Constituție, care garantează libertatea de exprimare și dreptul la informație, și cere președintelui să revină asupra deciziei, iar Administrației Prezidențiale, „reguli clare de acces, aceleași pentru toți jurnaliștii”. La ea s-a adăugat Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București, care „condamnă orice încercare de a limita accesul jurnaliștilor la informațiile de interes public” și amintește că Legea 544/2001 obligă autoritățile să acrediteze jurnaliști fără discriminare, refuzul fiind permis doar pentru fapte care împiedică activitatea instituției, nu pentru opinii. „Presa liberă nu cere permisiunea de a pune întrebări”, a transmis facultatea studenților ei.
Supărat din funcție
Pentru tine, miza e simplă: întrebările care ajung la presă sunt cele care ajung, în cele din urmă, și la tine. Dacă accesul la o conferință de presă publică poate fi retras printr-o frază, atunci ce afli despre justiție, despre numiri și despre banii publici depinde de cât de incomod e considerat cel care întreabă. Concret, în locul unui răspuns despre procurorul general, camera a înregistrat o interdicție — iar subiectul a ieșit din sală o dată cu jurnalistul. Urmărește două lucruri în perioada următoare: dacă președintele revine asupra deciziei, așa cum cer APADOR-CH și Facultatea de Jurnalism, și dacă Administrația Prezidențială publică reguli de acreditare valabile pentru toți jurnaliștii. Fără ele, dreptul la informație rămâne la latitudinea unui ordin.
Lecția de putere la jigniri
„Nu sunt sigur că înțeleg”: o replică simplă la un comentariu nepoliticos — și o lecție despre puterea răspunsului
Felul în care răspundem la o remarcă nepoliticoasă poate dezamorsa un moment tensionat sau îl poate transforma într-un conflict. Dar, când miza este libertatea presei, calmul nu înseamnă să renunți la întrebări.
O replică aparent banală poate schimba direcția unei conversații. Psihologul Heather Z. Lyons recomandă expresia „Nu sunt sigur că înțeleg”, rostită calm și cu o curiozitate autentică, atunci când cineva face un comentariu nepoliticos. În loc să ripostezi, îi oferi celuilalt ocazia să explice ce a vrut să spună — și, poate, să-și reformuleze vorbele.
Clasa politică într-o singură persoană
Ideea nu ține de statut social, ci de autocontrol și încredere. O pauză înainte de răspuns, un ton liniștit și contactul vizual pot reduce tensiunea fără ca tu să pari intimidat. Iar dacă nu vrei să continui discuția, poți spune „O să mă gândesc la asta” sau, pur și simplu, „Interesant”, apoi să închei conversația. Escaladarea — ridicarea vocii, defensiva sau jignirile — riscă să adauge ostilitate la ostilitate.
Săptămâna aceasta, o scenă de la Palatul Cotroceni a arătat cât de mult poate conta răspunsul într-o conversație publică. La finalul unei conferințe de presă, președintele Nicușor Dan i-a spus jurnalistului Ovidiu Vanghele că nu va mai avea acces la conferințele de presă de la Cotroceni „în acest mandat”. Anunțul a venit după o întrebare despre votul procurorului general Cristina Chiriac în CSM, într-un caz care o privea, și despre legătura acelui vot cu reforma justiției.
O lectură din politețe
Președintele și-a justificat decizia invocând „injuriile” pe care jurnalistul i le-ar fi adus. În acel moment însă, conversația s-a îndepărtat de la întrebarea despre justiție și s-a mutat asupra accesului jurnalistului la conferințele de presă. Nu e vorba că o recomandare de comunicare interpersonală ar trebui aplicată mecanic într-o dispută politică. Dar contrastul scoate în evidență o întrebare importantă: ce se întâmplă când răspunsul nu dezamorsează tensiunea, ci mută atenția de la subiect și restrânge dialogul?
Tradiția românească a președintelui cu care dăm în baltă
Într-o conversație obișnuită, „Nu sunt sigur că înțeleg” poate fi o cale elegantă de a cere lămuriri și de a evita o reacție impulsivă. Într-o instituție publică, însă, întrebările incomode nu sunt doar un schimb personal între doi oameni: ele pot privi informații de interes public. De aceea, miza nu este doar cum răspundem la tensiune, ci și dacă răspunsul lasă loc dialogului.
Rămâne de urmărit dacă președintele va reveni asupra deciziei și dacă Administrația Prezidențială va publica reguli de acreditare aplicabile tuturor jurnaliștilor.
Când și-a pierdut relevanța fiecare președinte al României
Până atunci, episodul amintește că tonul unei conversații poate conta mult — dar și că dreptul de a pune întrebări nu ar trebui să depindă de cât de comodă este întrebarea. Dar îți amintește că pentru fiecare președinte pe care l-a avut România putem să găsim momentul în care credibilitatea sa s-a sfărmat.
1. Nicolae Ceaușescu
Context: Deși și-a consolidat puterea absolută, credibilitatea sa a fost erodată constant de politicile economice dezastruoase, raționalizarea alimentelor și cultul personalității.
Momentul critic: Decembrie 1989. Tentativa de a organiza un miting de susținere la București (21 decembrie), care s-a transformat rapid într-o revoltă populară împotriva sa, a marcat prăbușirea definitivă a autorității și a credibilității sale în fața poporului, ducând la căderea regimului.
2. Ion Iliescu
Context: A dominat viața politică post-1989, dar a fost acuzat constant de menținerea structurilor comuniste și de manipularea opiniei publice.
Momentul critic: Mineriadele (în special cea din iunie 1990). Chemarea minerilor pentru a „restabili ordinea” și violențele brutale asupra protestatarilor din Piața Universității au fost momentele în care credibilitatea sa în fața segmentului pro-democratic al societății și în plan internațional a fost grav afectată, fiind perceput ca un lider ce folosea metode nedemocratice pentru a suprima opoziția.
3. Emil Constantinescu
Context: A câștigat alegerile din 1996 pe un val imens de speranță („Schimbarea”), dar a fost rapid măcinat de conflictele din interiorul coaliției de guvernare și de incapacitatea de a produce reforme rapide.
Momentul critic: Mineriada din ianuarie 1999. Declarația sa celebră din acea perioadă — „M-au învins structurile de forță ale statului” — a fost percepută de mulți ca o recunoaștere a neputinței și a pierderii controlului asupra statului, ceea ce i-a dinamitat aproape complet capitalul politic și încrederea publicului. Așa de rău și-a pierdut credibilitatea că nici nu a mai contat că nu a spus aceste lucruri de fapt.
4. Traian Băsescu
Context: A avut o popularitate fluctuantă, fiind implicat în numeroase conflicte instituționale cu Guvernul și Parlamentul.
Momentul critic: Suspendările și campaniile de austeritate (2010). Deși a trecut prin două suspendări (2007, 2012), un moment de inflexiune majoră a fost anunțul măsurilor de austeritate din 2010 (tăierea salariilor bugetarilor), care a dus la o scădere drastică și iremediabilă a cotei sale de încredere în rândul populației, percepția publică fiind că „a trădat” așteptările electoratului său. Paradoxul este că președintele cu comentarii homofobe, misogine și rasiste, dar private, a rămas cel care a ieșit cel mai bine ca imagine după expirarea mandatelor. Chiar dacă pentru o vreme a fost și singurul fost președinte al României care și-a pierdut privilegiile de fost președinte. Dar numai pentru o vreme.
5. Klaus Iohannis
Context: A câștigat alegerile sub sloganul „România lucrului bine făcut”, dar a fost ulterior criticat pentru pasivitate, absenteism în momente de criză și, ulterior, pentru alianța politică cu PSD.
Momentul critic: Alianța cu PSD (2021). După ani în care a construit o retorică politică bazată pe combaterea PSD („Ciuma Roșie”), formarea coaliției de guvernare cu acest partid a fost percepută de o mare parte a electoratului său ca o trădare a promisiunilor electorale fundamentale. Aceasta a declanșat o erodare accelerată a credibilității, consolidată ulterior de episoade precum gestionarea unor crize interne sau stilul de comunicare perceput ca detașat de problemele reale ale cetățenilor.
Partenerii noștri