Pop Up. La Paști

La sfârșitul secolului al XIX-lea, George Coșbuc scria poezia „La Paști”. Versurile ei vorbesc simplu despre venirea primăverii, cu ciripit de păsări, cu cer însorit, cu arbori în floare și cu pace în întreaga fire. După aceste „generalități”, vine particularizarea prin mijlocirea unui sat transilvan, animat de creștinii porniți din vale, câte doi, salutându-se creștinește, ca de Înviere, cu fețele lor arse de soarele muncii. Pe drumul acesta spre locașul sfânt, pomii își pleacă frunțile, iar oamenii aud în adierea vântului „glasul celor din morminte”, ridicați înspre „Duhul Sfânt” care se pogoară spre pământ. În liniștea solemnă de afară nu se aude decât cântarea „în stihuri” a preotului din altar și dangătul clopotelor, cântând și ele, dar nu oricum, fiindcă, de fapt, „râd a drag și plâng a jale” în același timp. Drumul din vale spre deal este unul inițiatic, el conducând înspre biserică, adică spre înalturi, de unde vine mântuirea, prin victoria vieții veșnice, „cu moartea pe moarte călcând”. Pe deal fiind, oamenii indefiniți, venind din vale, se individualizează, adică devin neveste tinere, fete, flăcăi, „câte-o bătrână cu micul ei nepot de mână”. Cea din urmă strofă este închinată maternității divine și umane, „mamei micilor copile”, adică Preacuratei sau „Fecioarei Maria”, care-și plânge „copilul dorit” și care este îndemnată să râdă, fiindcă „la Paști” simțim cum toată firea se trezește.
La Paști, viața învinge moartea și ne dă tuturor speranța Învierii. Hristos a înviat!