1001 de nopți. Alephul

Alephul

În ţara asta, patetică precum o locomotivă cu aburi, în care cete de impostori inimoşi te opresc pe la toate răscrucile să îţi arate drumul, trăia odată, demult, prin toamna lui 2020, un om. Nu era nici tânăr, nici bătrân. Adevărul e că nici nu era. Apucase să îşi plătească idealul cu el însuşi.

Într-o bună zi, scurmând în propria cenuşă, a descoperit Alephul.

Ce e un Aleph? O spune Borges: “unul dintre punctele spaţiului, care conţine toate celelalte puncte. Punctul în care se găsesc, fără să se confunde, toate lucrurile planetei, văzute din toate unghiurile odată”. Imaginea care cuprinde toate imaginile, locul spre care, dacă ar privi, orbii şi-ar recăpăta vederea.

… Reînviat, omul acela a început să propovăduiască Religia Imaginii, deşi ştia bine că nimeni nu e profet în ţara lui. L-a urmat o pletoră de apostoli – unii cu evlavie, alţii cu fascinaţie, unii cu cu o rouă de curaj, alţii cu o brumă de clarviziune. Fericiţi cei ce n-au văzut Alephul şi l-au crezut.

Acum, la ora când omul acela, nebunul cel mai înţelept, îşi ascultă propria poveste, de Aleph nu se mai îndoieşte nimeni. Există. Un vis al acestui om a devenit visul care îi deşteaptă pe ceilalţi. Un vis împlinit, care conţine toate visurile împlinite.