1001 de nopți. Capcane

Te întrebi, pe bună dreptate, cum circulă poveştile. În stoluri. Nici o poveste nu circulă singură. Vin de departe, în zbor vâslit. Poveşti abia ticluite, poveşti repovestite, poveşti care nu s-au spus încă.
Mintea noastră e un văzduh.
De unde vin? Există o patrie a poveştilor? Există.
Am cunoscut bine doi şoareci de bibliotecă. Locuiau într-un castel părăsit, spre care astăzi mă străduiesc să ajung, dar nu mai ţin minte – era la Apus sau la Răsărit, sus sau jos, înăuntru sau în afară. Şoricica şi şoarecele de bibliotecă jurau că acolo e patria poveştilor, poate fiindcă n-avea cine să-i contrazică. Dar, dacă îl priveai la asfinţit, castelul semăna într-adevăr cu un cuib uriaş, spre care stolurile de poveşti coborau în picaj, să se odihnească.
Erau doi şoricei îndrăgostiţi. De unde ştiu? Ştiu, pentru că doar îndrăgostiţii mai cred în poveşti.
Aminteşte-ţi cum e să fii îndrăgostit. E ca şi când te-ai muta din lume, într-un ochi de cer. Mi-am amintit: castelul lor era într-un ochi de cer. Îi văd. Îi vezi şi tu? Ochiul acela de cer ne priveşte. În pupila lui e castelul… Şi castelul seamănă cu… o capcană de şoareci. Sau mi se pare?
Uită-te bine. Şoricelul e pe ziduri. Pare că ar striga ceva. O declaraţie de dragoste? Cui? E singur. Strălucirea pe care o vezi e lacrima lui, în raza lunii, în ochiul de cer.
Nu e nimic ce nu poţi înţelege. Aşa ni se întâmplă şi nouă. Când pleacăm în direcţii diferite, fiecare către capcana vieţii lui, când nu se mai aude nici un chiţăit, când castelul pe care l-am construit dispare în spatele unei cortine de linişte. Dragostea este o poveste fără sfârşit, numai dacă n-o atinge nici un început.