1001 de nopți. Nu aşa se judecă arta

Am fost odată ca niciodată… Ţi-am rămas ca un mesaj neexpediat.

M-am învârtit odată cu Pământul, până m-a luat ameţeala.
Amintirea mea încă îţi mai spune poveşti. Amintirea mea îţi mai cântă, ca arborii când bate vântul.
Mai am 987 de nopţi în care să povestesc despre tine. Astăzi o să povestesc despre mine.
Despre ce păzeşte îngerul meu, atunci când dispar. Oriunde aş dispărea. În sufletul tău, de pildă. Credeţi că în timpul ăsta îngerii şomează? Nici vorbă! Fac artă. Iar arta lor – sculptură în materia fragilă a absenţei mele – nu trece pe la Judecata de Apoi. Nu pe cântar, nu aşa se judecă arta.
Iar dacă arta se construieşte pe măsură ce ţi-o imaginezi, înseamnă că trebuie să schimb puţin povestea.
… Au fost odată două fire de iarbă. Fiecare avea îngerul ei păzitor. Şi, în fiecare dimineaţă, îngerul păzitor le şoptea celor două fire de iarbă acelaşi cuvânt: Creşti!