- Mii de comentarii centralizate în studiul „Secret Soulmates” arată că singurătatea nu este doar o problemă personală.
- Utilizatorii descriu relații cu roboții ca pe un refugiu după abuz, abandon sau dezamăgire.
- În spatele intimității digitale apar întrebări despre manipulare, bani și date personale.
Singurătatea a devenit una dintre marile crize sociale ale prezentului. Nu mai este privită doar ca o slăbiciune individuală, ci ca efect al unor comunități destrămate, al muncii excesive și al relațiilor tot mai fragile. În acest context, oamenii încep să caute apropierea în conversații cu inteligențe artificiale. Un studiu recent, realizat pe 8.757 de comentarii publicate la un material al emisiunii 60 Minutes Australia, arată că publicul nu acceptă și nu respinge simplu această formă de intimitate. O negociază, o judecă și o compară cu propriile experiențe.
Când oamenii devin sursa rănii
Materialul video realizat de corespondentul Adam Hegarty prezintă mai întâi o femeie care își descrie companionul artificial drept soțul ei. Ea spune că ar avea mai multă încredere în el „decât în mulți oameni”. Povestea schimbă apoi registrul și ajunge la cazul unui adolescent care și-a pierdut viața după ce dezvoltase o legătură cu un chatbot.
Hegarty anunță încă de la început că „relațiile cu inteligența artificială se pot încheia și în dezastru”. Între aceste două momente, povestea pune față în față promisiunea confortului și riscul dependenței.
În comentarii, apărătorii acestor relații nu spun neapărat că preferă roboții oamenilor. Spun că oamenii i-au rănit. Unii pomenesc abuzul, manipularea, abandonul sau lipsa de înțelegere. Pentru ei, comparația nu este între un partener uman ideal și o aplicație, ci între o inteligență artificială previzibilă și o istorie de relații care au produs suferință.
Este reală o iubire fără reciprocitate cu un chatbot bine antrenat?
Cea mai aprinsă dezbatere privește autenticitatea. Studiul „Secret Soulmates” arată că 1 din 7 tineri aflați într-o relație interacționează cu AI romantic. Criticii spun că un chatbot nu are conștiință, sentimente sau voință proprie. El generează răspunsuri pe baza unor modele de limbaj și nu poate „cunoaște” cu adevărat persoana din fața sa.
De cealaltă parte, utilizatorii susțin că emoțiile lor sunt reale, chiar dacă interlocutorul este artificial. O conversație poate produce liniște, atașament sau sentimentul de a fi ascultat. Pentru cineva izolat, faptul că răspunsul este generat de un program nu anulează efectul emoțional.
Raffaele Ciriello, cercetător la University of Sydney, afirmă în material că experiența poate fi „psihologic autentică” pentru utilizatori. În același timp, el avertizează că stigmatizarea celor care folosesc companioni artificiali îi poate împinge și mai mult spre aceștia, transformând aplicația în singura lor sursă de sprijin.
Cine câștigă de pe urma singurătății?
Comentariile nu se opresc la întrebarea dacă relația este reală. Ele întreabă cine deține conversațiile și cine profită de vulnerabilitatea utilizatorilor. Oamenii își pot mărturisi fricile, traumele, dorințele și problemele unor sisteme administrate de companii private. Aceste informații pot deveni resurse comerciale extrem de valoroase.
O altă critică vizează validarea permanentă. Chatbotul aprobă adesea aproape orice emoție, însă nu oferă întotdeauna opoziție, limite sau provocări constructive. Un partener uman poate contrazice, poate cere schimbare și poate impune responsabilitate. Inteligența artificială riscă să devină, în schimb, o cameră de ecou.
Studiul nu demonstrează că astfel de relații sunt inevitabil periculoase și nici nu pretinde că opiniile dintr-o secțiune de comentarii reprezintă societatea. Arată însă că fenomenul trebuie înțeles împreună cu rana care l-a precedat. Dacă oamenii fug spre roboți pentru că nu mai găsesc siguranță printre oameni, soluția nu poate fi doar condamnarea tehnologiei. Ea trebuie să includă reconstruirea comunităților, protejarea datelor și reguli care să împiedice transformarea singurătății în produs.