- Oamenii de știință spun că sughițul e o rămășiță evolutivă de la strămoșii acvatici: la mormoloci, același reflex ține apa departe de plămâni.
- O altă ipoteză sugerează că sughițul ar ajuta nou-născuții să elimine aerul înghițit la alăptat, ceea ce explică frecvența mare la bebeluși.
- Pentru tine, sughițul nu e doar o pacoste: poți opri un episod ținându-ți respirația, deoarece reflexul răspunde la creșterea CO2-ului din sânge exact ca la mormoloci.
Sughițul e un reflex enervant care pare să nu aibă niciun scop la oameni, dar oamenii de știință cred că e o rămășiță evolutivă de la strămoșii noștri acvatici. Toți l-am experimentat: stai liniștit și, brusc, apare acel „hic” incontrolabil. Fetușii umani petrec până la 2,5% din timp sughițând în uter, iar sughițul fetal este detectabil ecografic încă din luna a doua de sarcină, înaintea oricăror mișcări respiratorii. Reflexul nu are un rol evident astăzi, însă trecutul îndepărtat al speciei noastre ascunde explicația.
Evoluția care vine după tine
În evoluție, trăsăturile care nu dăunează, dar nici nu ajută, pot persista alături de cele vitale. Un exemplu este un fosil de pește vechi de 375 de milioane de ani, descoperit în Canada, care avea solzi și înotătoare, dar și oase asemănătoare cu cele ale brațului uman. La fel, nervii și mușchii care controlează respirația – și implicit sughițul – se regăsesc la multe specii, de la pești la oameni.
Un mecanism clar, o explicație obscură
În timpul sughițului, diafragma se contractă brusc, iar epiglota se închide rapid, producând sunetul caracteristic. Spasmul diafragmei și al mușchilor toracici, urmat la ~35 de milisecunde de închiderea bruscă a glotei. Totul e controlat de trunchiul cerebral prin nervul frenic, care la oameni pornește de la baza craniului, traversează toată cavitatea toracică și ajunge la diafragmă. Acest traseu lung și întortocheat face ca nervul să fie ușor iritat – de un stomac prea plin sau o esofag inflamat – și declanșează sughițul.
Ajutorul vine de la pești
La pești, nervul frenic controlează branhiile, aflate chiar lângă craniu, un aranjament mult mai logic. Iar la mormoloci, reflexul este esențial: când respiră prin branhii, contractă mușchii pentru a trage apa peste branhii și închid epiglota exact ca la sughițul uman, pentru a ține apa departe de plămâni. Există și o altă ipoteză: că sughițul ar ajuta nou-născuții să elimine aerul înghițit în timpul alăptatului, ceea ce explică frecvența mare la bebeluși.
Lecția de supraviețuire dinaintea oamenilor
Sughițul nu e doar o pacoste – e o lecție de biologie. Faptul că poți opri un episod ținându-ți respirația se leagă de modul în care reflexul răspunde la creșterea dioxidului de carbon din sânge, exact ca la mormoloci. E o mostră vie a felului în care evoluția păstrează, uneori fără un scop actual, mecanisme care au funcționat cândva sub apă. Data viitoare când te apucă sughițul, vei ști că e ecoul unui strămoș acvatic.