Dislexia este o provocare evolutivă: cercetări noi o leagă de rădăcini vechi de 430 de milioane de ani

• Un studiu al Universității din Houston arată că genele asociate cu dislexia datează de peste 430 de milioane de ani, contrazicând ideea unor „gene ale cititului”.
• Creierul uman a „reciclat” circuite neuronale antice, destinate recunoașterii tiparelor și memoriei, pentru o abilitate recentă: cititul.
• Descoperirea rescrie înțelegerea dislexiei, oferind noi perspective pentru intervenții viitoare, centrate pe procese cerebrale fundamentale, nu pe „defecțiuni” specifice.

Când un copil se confruntă cu dificultăți de lectură, discuția se îndreaptă adesea spre genetică, imaginându-se mutații moderne sau adaptări evolutive recente. O nouă cercetare, condusă de Pavel Dobrynin de la University of Houston, publicată la 6 februarie 2026, răstoarnă această perspectivă, dezvăluind o poveste mult mai veche și mai profundă. Studiul arată că genele asociate cu dislexia își au rădăcinile acum 430 de milioane de ani, adânc în istoria evolutivă a vertebratelor. Această descoperire nu doar că redefinește înțelegerea noastră despre dislexie, dar ne forțează să regândim modul în care creierul uman, un maestru al improvizației biologice, se adaptează la provocări evolutive pentru care ADN-ul său nu a fost inițial conceput.

Gene vechi, abilități noi: creierul „reciclat” pentru lectură

Timp de patru decenii, oamenii de știință au căutat „gene ale cititului”, fără succes. Cercetarea condusă de Pavel Dobrynin și Elena L. Grigorenko de la Universitatea din Houston, publicată în Journal of Speech, Language, and Hearing Research, a compilat 175 de gene legate de dislexie și le-a urmărit originile evolutive. Rezultatul este uimitor: aceste gene, esențiale pentru dezvoltarea sistemului nervos, provin de la cele mai vechi vertebrate cu simetrie bilaterală și schelet osos. Așa cum explică Pavel Dobrynin, „dislexia nu reflectă sisteme de citire defecte, ci reflectă variația în procese fundamentale ale creierului care întâlnesc o provocare evolutivă pentru care ADN-ul nostru nu ne-a pregătit niciodată. O facem cu piese împrumutate, iar uneori aceste piese nu se potrivesc perfect noii sarcini”. Această perspectivă revoluționară subliniază că cititul, inventat acum doar 5.000 de ani, a obligat creierul uman să „recicleze” sisteme neuronale preexistente, concepute pentru recunoașterea tiparelor și memorie.

Fereastra dezvoltării cerebrale: de la construcție la reglaj fin

Studiul aduce o lumină nouă asupra procesului de dezvoltare a creierului, identificând două faze distincte în operarea acestor gene. Înainte de 24 de săptămâni de dezvoltare fetală, 68 de gene se concentrează pe „construcție” – formarea structurii cerebrale și a căilor neuronale. După 24 de săptămâni, un alt grup de 58 de gene preia controlul, ocupându-se de reglajul fin al comunicării dintre celulele cerebrale. Această fereastră dublă sugerează că dificultățile de lectură ar putea proveni din disfuncții în etape diferite, fie în „cablarea” fizică a creierului, fie în eficiența operațională a acestei cablări. Deși este un studiu observațional, cu un eșantion redus, această distincție ar putea informa abordări de intervenție mai țintite în viitor, odată ce mecanismele exacte vor fi validate prin cercetări mai ample și controlate.

Conectivitatea MECP2: o înțelegere mai profundă a dislexiei

O descoperire surprinzătoare a fost legătura dintre aceste gene și MECP2, o genă implicată în Sindromul Rett, care afectează predominant fetele și include dificultăți de lectură printre simptomele severe. MECP2 reglează expresia genică în întregul creier, coordonând căi neuronale generale, nu specifice cititului. Activitatea sa atinge un vârf în jurul celei de-a 24-a săptămâni de dezvoltare fetală. Această corelație explică de ce dislexia apare adesea alături de alte dificultăți de învățare, sugerând că implică perturbări ale unor procese neuronale fundamentale, care afectează multiple capacități cognitive. Această nouă înțelegere a dislexiei, ca o variație a unor procese cerebrale fundamentale și nu ca o „defecțiune” a unor sisteme specializate inexistente, oferă o perspectivă mai nuanțată și mai plină de speranță pentru familiile afectate, deschizând calea spre abordări personalizate și, în cele din urmă, către o mai bună integrare.