Darul e obiceiul tău dar vine cu istoria lui

• Calul troian, o fabulă eternă despre darurile cu intenții ascunse, își reconfirmă actualitatea în complexitatea relațiilor umane.
• De la Mauss la Derrida, filozofia explorează straturile profunde ale darului, de la obligațiile sociale la puritatea actului necondiționat.
• De la antichitate la contemporaneitate, cadourile devin mize politice, simboluri culturale și oglinzi ale integrității umane.

Sub umbra unei binecuvântări aparente, darul a purtat dintotdeauna o ambivalență fascinantă. De la Calul troian, simbol suprem al generozității cu substrat distructiv, și până la complexele rețele de obligații sociale țesute în jurul actului de a oferi, istoria umană este punctată de paradoxul darului. Acesta nu este niciodată doar un obiect sau un gest; este o oglindă a intențiilor, o monedă de schimb social, o armă diplomatică sau, în forma sa cea mai pură, o expresie a virtuții. Într-o lume unde gesturile sunt adesea filtrate prin lentila interesului, a descifra natura darului înseamnă a înțelege o parte fundamentală a interacțiunilor noastre, o forță ce poate construi sau distruge, conecta sau corupe.

Filozofia darului: Între generozitate și calcul

Actul de a oferi un dar pare, la prima vedere, un gest altruist, o manifestare a bunătății. Însă, filozofia și antropologia au dezvăluit un mecanism mult mai complex. Sociologul Marcel Mauss, în celebra sa lucrare „Eseu despre dar”, a arătat că „darul nu este niciodată gratuit, el poartă întotdeauna cu sine o obligație de reciprocitate”. El descrie sistemele de obligații create pe baza traseului de oferire-primire, care dau naștere unei manifestări sociale ce cimentează structurile comunitare. Darul, în viziunea sa, este profund legat de reciprocitate, creând o datorie și un circuit continuu de schimburi.

Această perspectivă, care privește darul ca pe un element central al coeziunii sociale, contrastează puternic cu alte interpretări. Jean-Paul Sartre, de exemplu, a insistat asupra jocului de posesiune implicat, formulând ideea de deținere prin dăruire, sugerând că, prin oferirea unui dar, cel care dăruiește își afirmă o formă de control sau posesie indirectă asupra celuilalt. Însă, Jacques Derrida a mers și mai departe, punând problema posibilității unui dar adevărat, care nu ar fi implicat într-un joc contabil de schimb și reciprocitate, sugerând că un dar pur ar trebui să fie complet lipsit de așteptări sau de calcul. Dincolo de aceste nuanțe, Seneca este cel care identifica un scop esențial și fundamental al cadoului: acela de a oferi plăcere și utilitate pentru cel care îl primește, reamintind că, la bază, darul ar trebui să aducă beneficiu celui gratificat.

Istoria darurilor periculoase: De la Troia la tribunal

Dacă filosofia ne arată complexitatea intrinsecă a darului, istoria ne oferă exemple concrete ale puterii sale ambivalente. Calul troian rămâne arhetipul darului care, sub o fațadă splendidă, ascunde o intenție funestă. Acest tipar se regăsește, din păcate, și în evenimente mult mai recente. În secolul al XVIII-lea, procesul de șapte ani intentat lui Warren Hastings, fostul guvernator al Indiei (1778-1785), a scos la iveală un sistem corupt în care primirea de cadouri era o practică definitorie a sistemului său administrativ, transformând darul într-o monedă de influență și o sursă de acuzații grave.

Aceeași complexitate se observă și în „diplomația orientală”, unde darurile erau reglementate strict de ranguri, un ecou al unei tradiții străvechi care, totuși, putea fi ușor pervertită. În cultura românească, tradiția a sacralizat daruri precum pâinea, sarea, o cană cu apă sau florile de busuioc, oferite ursitoarelor, simboluri ale unor ofrande pure, cu scop protector. Contrastul este izbitor cu darurile opulente primite de regimul Ceaușescu. Sau cu cele care au generat controverse în cazul lui Adrian Năstase. Acolo natura simbolică a darului a fost profund alterată de implicațiile materiale și politice.

Darul ca virtute și paradoxul colaborării

Dincolo de capcanele și strategiile ascunse, darul deține și o dimensiune ideală, cea de virtute. O carte de largă circulație din secolul al XV-lea, tradusă în română ca „Floarea darurilor”, folosea termenul „daruri” cu sensul de virtuți, subliniind o dimensiune morală înaltă a conceptului. Această tradiție, care echivalează darul cu o calitate umană. Ea stă într-o tensiune evidentă cu realitățile interacțiunilor contemporane. Madi Rădulescu, în cartea sa „Mentalitatea de colaborare – de ce ne este greu să lucrăm împreună și cum schimbăm asta”, abordează o problemă care, deși nu vorbește direct despre daruri materiale, subliniază dificultatea de a oferi și primi în contextul unei mentalități de colaborare autentice.

Asemenea darului troian, care a subminat încrederea și a dus la distrugere, o lipsă de transparență sau o intenție ascunsă în actele de a oferi sau de a colabora pot submina orice efort comun. În esență, povestea darului este o poveste a umanității însăși. Este o constantă pendulare între altruism și interes. Între generozitate pură și calcul strategic. Este un joc vechi de când lumea, care continuă să ne modeleze relațiile și societatea. Dar ne obligă și să decodificăm mereu intențiile ascunse. Să căutăm așadar acea scânteie de autenticitate ce transformă simpla tranzacție într-un act de valoare reală.