Un vârf de… tei

Ai cunoscut teiul în copilărie în poeziile lui Eminescu. Veșnic învingător, Teiul fără soț, copacul fără pereche este arborele etern al poeziei românești.

“DAR PRIN CODRI EA PĂTRUNDE LÂNGĂ TEIUL VECHI ȘI SFÂNT CE CU FLORI PÂN-ÎN PÂMÂNT UN IZVOR VRÂJIT ASCUNDE’’

Știa Eminescu că arborele sfânt al poporului român stârnea imaginația și te putea duce pe tărâmul basmelor. Nu întâmplător sub coroana teiului magentismul este diferit și Dumnezeu nu aruncă niciodată fulgerele asupra lui.

De aceea pe țăranii pe care prindea ploaia , se adăposteau la umbra teiului. Mai mult se știe că umbra teiului nu provoacă răceli sau boli pulmunare, cum o face umbra nucului.

În Evul Mediu, cuplurile de îndrăgostiți își jurau iubire veșnică sub umbra teiului, deorece se credea că acest copac îi face pe oameni să spună numai adevărul. Judecata tribală se facea la tulpina unui tei, pentru a ajuta judecătorul să dea verdictul corect.

În antichitate băile cu flori de tei, se făceau pentru a destinde trupul și spiritul. Acestea combăteau oboseala, insomnia și anxietatea. Mai mult există credința că teiul plantat în fața casei îți apără familia de spiritele rele, îți aduce noroc și pace.

Iar dacă vrei ca iubirea să iți inunde ființa, floarea albastră, care în poezia eminesciană este Floarea de nu mă uita, te va face să aspiri către infinit- așa cum o făcea Eminescu. Conform legendei, Dumnezeu îi dăruia un nume fiecăriei plante pe care a creat-o.

Mică și delicată, floarea albastră s-a temut că Dumnezeu va uita de ea și atunci a strigat: „Doamne, nu mă uita!”. Auzindu-i glasul, Dumnezeu a decis ca numele florii să rămână „nu mă uita”. De atunci îndrăgostiții poartă prinsă în piept o floare de nu mă uita, ca să le amintească tot timpul de persoana iubita.

CE FRUMOASĂ, CE NEBUNĂ E ALBASTRĂ-MI DULCE FLOARE.