Femeie, înainte de toate. Frida Kahlo

Mă pictez pe mine, pentru că sunt atât de singură și pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine, spunea artista al cărui chip îl regăsim în 55 din cele 143 de lucrări semnate. Fridei Kahlo îi plăcea să creadă că este copilul revoluției mexicane, și a susținut mereu că e născută pe  7 iulie 1910, deși actele arată data de 6 iulie 1907. Existența avea să fie marcată de durere încă din copilărie. La șase ani se îmbolnăvește de poliomielită, iar boala îi atrofiază piciorul drept. Acest handicap va fi mascat de minunatele rochii lungi și colorate pe care le-a purtat toată viața. La 19 ani este victima unui accident de circulație, suferă multiple contuzii, printre care și o fractură de bazin. Era studentă, și ar fi dorit să devină medic, dar renunță și se apropie de pictură. Imobilizată fiind începe să picteze pe șevalete suspendate.

Îl cunoaște în această perioadă pe Diego Riviera, pictor mexican care este impresionat de talentul ei. Se căsătoresc în ciuda diferenței de vârstă, iar mariajul va fi plin de despărțiri și reveniri. Cei doi divorțează chiar, în 1939, dar se recăsătoresc un an mai târziu. Motivul divorțului, relația cu revoluționarul bolșevic Leon Troțki. Atât Frida, cât și Diego erau comuniști activi, iar Diego a fost cel care l-a ajutat pe Lev Troțki să obțină azil politic în Mexic. Din cauza aventurii celor doi, cuplul Troțki va părăsi în cele din urmă Casa Azul.

Spre sfârșitul anilor 30 începe să se afirme ca artistă. La New York expune pentru prima dată, apoi la Paris. Viața ei însă, devine din ce în ce mai dificilă, boala se agravează.  Ultima ei bucurie,  expoziția din Mexico City organizată chiar de soțul ei, Diego Rivera. Merge la vernisaj cu ambulanța, imobilizată din cauza durerilor. S-a stins în 1954, iar opera sa a rămas cvasi necunoscută încă 20 de ani. Abia în anii 70, când Mexicul începe să-și recupereze tradițiile opera Fridei își dovedește importanța artistică.

Casa Azul în care Frida a trăit a devenit acum muzeu. Iar lucrările expuse acolo, manuscrisele, și veștmintele pline de culoare amintesc de cea despre a cărei pictură, Andre Breton spunea că este „o panglică în jurul unei bombe.”