1001 de nopți. Viaţă

A fost mai mult decât atât. N-a fost niciodată un porumbel. A fost un semn. Un trimis.
Căzuse pe dalele din curte, istovit de zbor. Sau poate s-a aruncat, deşi păsările nu se sinucid.
Cât încă îi mai bătea inima, mi-ai spus: „Să îi dăm un nume, să-i schimbăm destinul”. Îi spunem Viaţă, am decis eu.
Ce nu ştii e că, în noaptea aceea, înainte de a-l pierde, când îi ţineam inima în palme, mi-a spus o poveste.
Trăise multă vreme în streaşina unei maternităţi. Privea copiii în prima oră după ce se nasc. Cei care nu se nasc prin cezariană – mi-a destăinuit – o oră sunt treji. În primele minute, se uită iscoditor în jur. Dar numai câteva minute. Pe urmă, au o privire stranie, pe care n-o poţi uita. Puţini au văzut-o. O privire de parcă brusc ar înţelege tot. De parcă le-ar pricepe pe toate, de parcă ar fi proiectaţi dintr-o dată la celălalt capăt al vieţii. Apoi adorm. Când se trezesc, au uitat tot. Începe viaţa…
Şi mi-a mai spus ceva, ce atunci mi s-a părut înfricoşător: „De ce crezi că plâng copiii când vin pe lume? Plâng pentru că simt că au atins infernul”.