Demult, unul dintre cei doisprezece şoareci de bibliotecă – vă mai amintiţi de ei? – mi-a povestit despre spitalele cărţilor. Există câteva în lumea asta. Acolo, medicii se numesc cum ar trebui să se numească toţi medicii: restauratori. Boala cărţilor e bătrâneţea, dar peste asta vin şi altele, până se sting de moarte bună. Pe cele care mor în raftul lor le-aş numi cărţi împăcate. De ce nu ar exista şi un spital al poveştilor? mă întreb. Au dreptul şi poveştile să fie internate într-un spital, atunci când nu se simt tocmai bine. Nu pot fi tratate doar în ambulatoriu.
Advertisment
Un spital al poveştilor nu s-ar deosebi prea mult de celelalte. Ar avea saloane numerotate, o sală de operaţii. Medicii s-ar numi tot restauratori, fiecare specialist în câte o afecţiune. De ce suferă cărţile? În secolul nostru – de singurătate. Tot mai puţini ne facem timp pentru ele. Intră şi poveştile în declin cognitiv. Dacă nu le mai povesteşte nimeni, cu siguranţă. Poate că există chiar un Alzheimer al cărţilor, un cancer al amintirii.
Când poveştile îşi uită câte un cuvânt, apoi câte o frază din propria poveste, cum să le ajuţi decât transplantând altele în loc. Operaţiile pe poveşti nu trebuie să fie invazive. Cuvintele se înlocuiesc uşor, fără durere, unele pe altele. Şi dacă poveştile nu-şi mai amintesc propriile poveşti, iar povestaşii – memoria lor externă – dispar, în Spitalul Poveştilor se vor găsi medici cu destulă imaginaţie cât să le reconstituie şi să le vindece.
Recomandări
Partenerii noștri