1001 de nopți. Numele

Dacă poveştile au ajuns să se povestească singure, e semn că lumea se goleşte sau, dimpotrivă, că e locuită de un pustiu de oameni.
Spun asta şi mă simt ca şi cum aş fi pierdut drumul, învârtindu-mă în cerc, aşteptând să mă doboare setea.
Nu plânge, fiul meu, n-ai nici o vină. Tu n-ai avut de unde să ştii: călărind un leu bagi spaima în toţi, dar cel mai îngrozit eşti chiar tu.
Ascultă-mă, ascultă-mă până la capăt. O să-ţi înod mai multe poveşti într-una singură. O să ţi se pară precum cozile unui bici. Dar e un bici care nu te pedepseşte, ci – ridicat deasupra capului tău – te mână mai departe.
Ascultă-mă bine, fiul meu cel dulce. Doar în deşert – în deşertul pântecelui meu care te-a pierdut – în orice deşert, doar acolo, poţi auzi glasurile poeţilor morţi murmurându-şi versurile:
“Fiecare om e strigat în trei feluri – pe numele primit de la mama şi de la tatăl lui, pe numele primit de la oamenii din preajmă şi pe numele pe care singur şi-l câştigă. Iar cel mai bun dintre toate e numele pe care şi-l câştigă singur”.
Câştigă-ţi-l singur!
E pâinea ta cea de toate zilele.