1001 de nopți. Maica Domnului, Portărița

Între atâtea icoane făcătoare de minuni ale Sfintei Fecioare, pe care Muntele Athos le păstrează în măruntaiele sale duhovniceşti, este una care se cheamă Portăriţa. A ajuns la mănăstirea Iviron, călătorind singură, de la Constantinopol, pe două mări, din Marmara, prin Dardanele, în Egee. Nu sunt decât o mie de ani de atunci. O văduvă din cetatea Bizanţului o aruncase în mare, de teamă să nu-i fie atinsă de mânia iconoclaştilor. Icoana a călătorit pe ape, până şi-a găsit limanul. Mai întâi, monahii Ivironului au zărit un stâlp de foc ridicându-se din valuri. Au coborât povârnişul cântând, de parcă Dumnezeu i-ar fi învrednicit arătându-le semnul Zilei a Opta. Au văzut Fecioara şi Pruncul, ferecaţi în aur şi argint, plutind lângă ţărm. Cel mai vrednic dintre ei a cules-o şi a dus-o în biserică, aşezând-o la loc de cinste. Doar că, a doua zi în zori, când obştea a vrut să se închine în faţa frumuseţii ei, icoana dispăruse. Au găsit-o la poartă şi, de câte ori au încercat s-o mai aşeze în naos, fugea iarăşi la poartă, până când i-au zidit în dreapta intrării un paraclis care s-o adăpostească. I-au zis Portăriţa, iar icoana i-a păzit şi i-a hrănit până astăzi. În Iviron n-a existat de atunci un stareţ, de treburile mănăstirii se ocupa chiar ea, Maica Mântuirii. Toţi ştiu că, în clipa când Portăriţa va dispărea de pe iconostasul ei va veni sfârşitul lumii. Ea va porni din nou în călătorie, spre Ziua a Opta, cea fără de apus. Atunci toţi copacii îşi vor înclina coroanele spre Iviron, păsările toate se vor aduna deasupra turlelor şi fâlfâitul lor va dezlega limbile clopotelor…