1001 de nopți. Insula Neliniştită

Închipuie-ţi că ai fost odată. Că ai fost în Ţara Împăratului Netulburat. Nu trebuie decât să desenezi în minte, cum ai desena cu cretă pe asfalt: Colina Viziunilor de Vulpi, Marea Momentului, iar ce vezi plutind în văzduh e Insula Neliniştită.
Pe insula Neliniştită a trăit – atât de mult cât să te poţi îndoi că a existat – un Maestru. Zbura cu gândul. Zburau gândurile lui mai repede decât păsările.
Maestrul era mereu atât de grăbit, pentru că ştia că, la capătul gândirii, îl aşteaptă nemurirea. Unde în alt loc o găseşti?
Din el au rămas doar cuvintele. Discipolii lui le-au mânat apoi cum au vrut, ca pe o turmă de maimuţe.
Ultima lui întrebare încă mai stăruie în înalturi, picurându-şi înţelesurile peste noi: “Ştiind, aşadar, că viaţa şi moartea îşi ţin tovărăşie, ce rost mai are să ne frământăm din pricina lor”?
Pe Insula Neliniştită se rătăcise şi o fiinţă ciudată, nezburătoare. Îţi închipui, poate, că se pierduse de stol. Sau că uitase să zboare.
Era – profund nedumerită – o pasăre care fusese despărţită de zborul ei. Sau chiar asta e povestea: că avea zborul, dar nu i se dăruise cerul pe care să zboare. La ce-ţi trebuie aripi, dacă n-ai unde să le să le întinzi? La ce-mi slujesc cuvintelele, dacă nu mă auzi? La ce-mi trebuie lumea întreagă, dacă pe tine nu te pot cuprinde? E prea târziu, Doamne, n-am de ales: Te iert că ai construit greşit lumea.
… O pasăre alungată din zborul ei. O pasăre fără sens. Şi cum poţi numi o pasăre fără sens? Om.