1001 de nopți. Hohotele din oglindă

Am găsit povestea asta într-un cufăr din pod. Stătea ascunsă între filele unei cărţi de război. Una dintre acele poveşti care circula înfometată pe la popota ofiţerilor. O repovestesc cu grijă, să nu se împrăştie ca un abur şi să nu mai poată fi vreodată istorisită. La Edirne, oraşul acela gânditor din Turcia europeană, spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, vegeta un consul dezabuzat. După apusul soarelui, consulul se punea pe băut. Şi, ca să n-o facă precum melancolicii, de unul singur, se aşeza în faţa oglinzii. În odaie mirosea a praf de molii, a bomboane fondante şi a tutun de Latakia. Consulul bea cu un aer grav, aproape solemn, ore întregi, ascultând curgerea fină a nisipului în oglinzi. La lumina lămpii, cotoarele cărţilor sclipeau sarcastic. Bea tacticos, urmărind cum se preling irizările uleioase în tăietura de briliant a cristalului greu de Boemia. Bea ore întregi, căutând să scape de zgomotul bazarului zilei, care încă îi ţiuia în scoicile urechilor. Bea cu metodă până spre zori…  Se ducea la culcare numai în clipa când chipul din oglindă începea să-i râdă cu sughiţuri.