1001 de nopți. Faruri pe stânci

Sunt doisprezece? Sunt şapte? Nimeni n-a îndrăznit să-i numere vreodată.
În Sfântul Munte, căruia îi mai zice şi Grădina Maicii Domnului, ei se arată doar o dată pe an, la Miezonoptică, atunci când mireasma cântărilor coboară până spre Marea Egee.
Si nu se arată oriunde, ci numai în acele mănăstiri care par clădire pe aer, unde monahii sunt ca farurile pe stânci.
Ei sunt cuvioşii pustnici, care altminteri trăiesc nevăzuţi, din vremuri pe care mintea noastră nu le poate cuprinde.
Unii se jură că îşi au sălaşul într-o scobitură în pământ, în preajma leprozeriei mănăstirii Iviron. Alţii cred că şi-au făcut culcuş la Colibele Arse.
Poţi recunoaşte uşor ziua în care se arată: moaştele sfinţilor se răsucesc în racle, craniile egumenilor – dezgropate după şapte ani şi spălate cu vin – nu mai saltă pe rafturile osuarelor, icoanele făcătoare de minuni se răsucesc pe iconostase.
Pustnicii nevăzuţi, se spune, sunt înveşmântaţi în pânze de catarg, ale căror găuri sunt prinse cu aşchii de lemn. Pentru cine nu-i cunoaşte, par nişte corăbii eşuate. Învârt între degete mătănii făcute din portocale uscate. Umblă cântând şi uneori se pierd în tufişuri, să se ospăteze cu mure.
Şi se mai spune că poartă, într-o cutie legată de gât cu un odgon, aceste vorbe ale Sfântului Clement Alexandrinul: „Omul e un animal care râde”.