1001 de nopți. Epifania sensului

Astăzi este ziua când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat lumii întâia oară în toată slava Sa.
De atunci, se arată mereu, dar ochii noştri nu-L mai văd. Cugetul nostru s-a pierdut în smărcurile veacului. Privită de sus, lumea e ca o ţoală purtată, zvârlită în râu. Noi, cei de astăzi, vom rămâne în istorie, striviţi între filele ei ca un semn de carte.
O singură şansă avem, acum, când cuvintele ne-au rămas mici şi nu ne mai acoperă gândurile. Când cuvintele ni s-au chircit, s-au surpat în ele, se sperie unul de celălalt – o singură şansă: să ne îngăduim unii pe alţii.
Drepţii şi strâmbii, chibzuiţii şi zăltaţii, moşnegii şi nevârstnicii, şuţii şi sfinţii, căpătuiţii şi cei fără căpătâi, căftăniţii şi scăpătaţii, sperjurii şi mărturisitorii, brejii şi năvlegii, lămuriţii şi întunericiţii, râvnacii şi trândavii, barzii Puterii şi pizmaşii Puterii, cârtitorii şi slugoşii. Trestii gânditoare şi bestii gânditoare în devălmăşie. Din palate, din bordeie, din canale, de sub poduri, din pristoluri, din capişti, din grădini înmiresmate, din smârcuri. Să ne unim şi să ne
îngăduim, până când – văzându-ne Dumnezeu pe toţi strânşi, ca la Judecată, ne va da o poruncă nouă: Atenţie la sens şi cuvintele îşi vor purta singure de grijă!