1001 de nopți. Deşertul unde eşti strigat pe nume

Dacă ţi-aş spune o poveste cu fanotme din secolul al XIII-lea, ţi-ai astupa urechile. E plin începutul Evului Mediu Târziu de fantome. Însă nu e o poveste oarecare, a scris-o un mare călător, negustorul veneţian Marco Polo. Dacă mai adaug că se pare că n-a fost niciodată în locurile despre care povesteşte, o să vrei să asculţi.
“Trebuie să ştiţi că, atunci când călătoreşte cineva noaptea prin deşertul Gobi, dacă i se întâmplă cuiva să rămână în urmă sau să se depărteze de tovarăşii săi, aude cum e strigat pe nume. Deseori, pierzând drumul din cauza vocilor, se rătăceşte pentru totdeauna. Mulţi au murit sau au dispărut astfel. Acele voci se aud şi ziua. Ţi se pare, de multe ori, că asculţi instrumente, mai ales toba. Băştinaşii cred cu tărie că în deşert locuiesc spirite, că ele provoacă drumeţilor iluzii, sortindu-i pieirii. .. Uneori, noaptea, se aude trecând lume multă în direcţie opusă, iar călătorii, crezând că sunt tovarăşii lor, merg într-acolo. Când se face dimineaţă, se trezesc că au fost răpiţi de fantome. Alteori, ziua, fantomele vin în grup spre cel rămas în urmă, îl fac să părăsească drumul şi îl lasă să bântuie singur prin deşert, până moare. Sunt călători care au văzut fantome sub înfăţişarea unei armate în asalt. Crezând că sunt bandiţi, au luat-o la fugă şi, părăsind drumul cel bun, s-au rătăcit şi au murit de sete”.
Bine că nu te-ai gândit niciodată să călătoreşti prin Gobi, zis Deşertul fără Dune. Auzindu-te strigat pe nume de acele fantome viclene, poate că ai fi răspuns crezând că te strig eu.