1001 de nopți. Cuvinte în marş

Nimic mai torid decât basmele africane. În basmele africane nu există amurg. Noaptea cade brusc, ca o cortină la sfârşit de spectacol. Nu însă înainte de a ne dărui poate cea mai frumoasă definiţie: „Oamenii sunt cuvinte în marş”. Dimineaţa soarele nu răsare, ci pur şi simplu explodează pe cer. De sus, unde stă agăţat toată ziua, vede şi el acelaşi lucru: oamenii sunt cuvinte în marş.

Numai în basmele africane te împiedici la fiecare pas de şamani, vracii aceia în straie ţipătoare, care stau chirciţi la pământ, mestecând o fiertură din ouă de iblis, Pasărea Mută. Şamanii fac orice, dar nu-ţi pot ghici decât trecutul. Însă ce e mai important decât să îţi cunoşti şi să îţi înţelegi bine trecutul? Ţi-l dau să ţi-l legi de gât, ca pe un talisman preţios din corn de rinocer, cu care să înfrunţi fără teamă prezentul şi să îţi alegi cu atenţie drumul. Un lucru e sigur pe-acolo: acelaşi drum te poate duce în direcţii diferite.

Ciudat mai este şi că nu poţi povesti un basm african de două ori. Nu din cauză că n-ai apuca. Nu fiindcă întunericul cade fără să te prevină, fără să te plimbe prin lumina dulce a amurgului. Un basm african nu poate fi povestit de două ori, fiindcă – odată spus – se întoarce la cer, ridicându-se ca fumul.

Am uitat să spun esenţialul: basmele cred că sunt din cer şi au ajuns pe pământ doar pentru că au făcut un pas greşit.