1001 de nopți. Cenuşa

Ca să nu rămâi închis în temniţa minţii tale, o să îţi spun în fiecare noapte o poveste.
O mie şi una de poveşti, până la începutul lumii. Poveşti atât de stranii, încât până şi cuvintele mele mă vor asculta uluite.
A fost odată – şi, dacă n-ar fi fost, tot s-ar fi povestit – o pasăre tristă, silită să trăiască o mie de ani. Era atât de obosită de ea însăşi, încât doar somnul mai putea s-o împace cu sine. Zilele şi le petrecea depănând ce visase.
Cei care – încurcându-şi din greseală visele cu ale ei – pretind că au văzut-o, spun că ar călări doi armăsari în acelaşi timp: armăsarul orgoliului şi armăsarul smereniei. Dar cum poţi călări doi cai deodată, chiar dacă te cheamă Phoenix şi eşti pedepsită să renaşti din propria cenuşă?
Numai pasărea asta tristă îşi cunoaşte ziua morţii, pentru că trebuie să-şi pregătească singură rugul.
Care sunt ultimele ei cuvinte, înainte ca – renăscând din cenuşă – să le rostească pe primele? Sunt vorbele scrise cu sânge în Cartea Regelui Fericit: „Cei mai îndreptăţiţi să ierte sunt cei care au puterea cea mai mare să pedepsească”.