- O nouă carte propune că William Shakespeare ar fi fost, de fapt, o poetă de culoare, evreică, Emilia Bassano.
- Revendicarea stârnește o nouă undă de dezbateri asupra paternității operelor shakespeariene și a prejudecăților istorice.
- Controversa subliniază modul în care genul, rasa și religia au modelat percepțiile despre geniu și autoritate literară de-a lungul secolelor.
Un nou volum controversat promite să zguduie din temelii una dintre cele mai consolidate figuri ale literaturii universale: William Shakespeare. Cartea „The Real Shakespeare: Emilia Bassano Willoughby”, semnată de Irene Coslet, nu doar că reaprinde vechea dezbatere despre identitatea adevăratului autor al operelor shakespeariene, dar introduce o perspectivă radicală: celebrul dramaturg ar fi fost, de fapt, o femeie de culoare, de origine evreiască, pe nume Emilia Bassano. Această afirmație, care sfidează secole de canon literar și istoric, invită la o reevaluare profundă a ceea ce știm, sau credem că știm, despre „bărbatul din Stratford” și despre condiția creației artistice într-o Anglie elisabetană patriarhală și plină de prejudecăți. Desigur, ipoteza nu este singulară. În 2023, jurnalista Elizabeth Winkler a pus aceeași problemă. Ea a explorat autorii propuși de-a lungul timpului: Edward de Vere, Mary Sidney, Christopher Marlowe, Francis Bacon și Emilia Bassano.
@strandbookstore Happy #pubday to SHAKESPEARE WAS A WOMAN AND OTHER HERESIES by #ElizabethWinkler She will be at the Strand on May 15 at 7PM in coversation with #AndreAciman author of #CallMeByYourName Tickets @ strandbooks.com/events #shakespeare #cmbyn #booktok #books #bookstore #strandbookstore #book #bookworm #bookish #bookclub ♬ original sound – Strand Bookstore
O altă voce în corul istoriei
Până acum, istoria literară a consemnat un William Shakespeare, bărbat alb, născut în Stratford-upon-Avon în 1564, care a devenit o figură centrală a teatrului londonez. Opera lui, de la sonete la tragedii nemuritoare, este considerată fundamentul literaturii engleze. Însă, pe parcursul secolelor, au apărut numeroase teorii alternative, contestând paternitatea operei shakespeariene, invocând lipsa unor dovezi concrete despre educația lui sau a unor manuscrise originale. Irene Coslet duce această dezbatere la un nou nivel, argumentând că Emilia Bassano, o poetă și muziciană de origine venețiană, cu rădăcini evreiești, ar fi fost adevăratul geniu din spatele numelui.
Descrierea cărții, ce va fi lansată pe 30 martie, susține că Bassano, o „lady cu pielea închisă la culoare”, a folosit un pseudonim masculin pentru a-și publica opera, o practică nu neobișnuită în acele timpuri pentru femeile cu ambiții literare. „Reexaminarea unor documente istorice adesea ignorate” ar oferi dovezi „convingătoare” că Emilia este autoarea canoanelor shakespeariene. Această abordare nu doar rescrie istoria literară, ci și cea socială, sugerând că feminismul, așa cum îl înțelegem azi, avea rădăcini adânci încă din Anglia elisabetană. Ipoteza care o privește pe Bassano este formulată încă din 2008 de John Hudson, producător de teatru și cercetător. El o identifică după numele de la căsătorie, Emilia Lanier.
Tradiția versus speculația
De cealaltă parte a baricadei, majoritatea covârșitoare a cercetătorilor și criticilor literari susțin cu fermitate paternitatea operelor de către William Shakespeare din Stratford. Ei citează un volum considerabil de documente: acte de naștere, căsătorie, proprietate, testamente, înregistrări teatrale și referințe contemporane care atestă existența și activitatea sa. James Shapiro, un eminent specialist shakespearian și autor al cărții „Contested Will: Who Wrote Shakespeare’s Plays?”, rezumă adesea poziția academică, afirmând că „avem mii de documente pentru Shakespeare, mai multe decât pentru aproape oricare alt scriitor al perioadei sale”.
Aceste argumente îl ancorează pe Shakespeare în realitatea istorică. Cu toate acestea, criticii tezei tradiționale invocă „anii pierduți” din biografia sa – perioade lungi nedocumentate, lipsa unor manuscrise autografe sau a unor scrisori personale – ca argumente pentru a susține că un bărbat cu o educație aparent modestă nu ar fi putut poseda cunoștințele enciclopedice și rafinamentul stilistic etalate în piese. Aceste lacune, spun ei, creează spațiul necesar pentru alternative precum cea propusă de Coslet. Alte femei sugerate ca autoare ale operei lui Shakespeare o includ chiar pe Elisabeta I, pe soția lui Shakespeare, Anne Hathaway, și pe presupusa parteneră Anne Whateley,ca și pe Mary, regina Scoției.
Alte explicații alternative în care piesele lui Shakespeare ar fi scrise de o autoare
Una dintre cele mai puternice alternative propuse este Mary Sidney. Contesă de Pembroke ea era născută în 1561 într-o familie nobilă, profund implicată în cultura politică și literară engleză. Educația sa formală a depășit normele vremii, incluzând limbi clasice și biblice. Viața ei s-a intersectat cu cercuri intelectuale influente, iar traducerea Psalmilor a demonstrat abilități tehnice și o măiestrie poetică remarcabilă. Contactul timpuriu cu practicile teatrale, inclusiv deținerea unei companii de teatru private, întărește argumentele pentru implicarea sa în dramă. Familiaritatea sa cu medicina, dreptul, muzica, politica și comportamentul aristocratic, adesea regăsite în piesele shakespeariene, face din Mary Sidney o candidată remarcabilă.
Reflecții despre gen și autoritate
Dincolo de identitatea autorului, dezbaterea aprinsă pe care o stârnește această nouă carte readuce în prim plan o problemă fundamentală. Este vorba de prejudecățile istorice și instituționale. În ce măsură percepțiile noastre despre geniu și autoritate literară au fost modelate de normele sociale. Și de mentalitățile unei epoci dominate de bărbați? Este posibil ca istoria să fi trecut cu vederea, sau chiar să fi suprimat, contribuțiile unor femei excepționale? Virginia Woolf, în eseul său „O cameră separată”, a articulat cu putere aceste constrângeri. Ea arată că „este de neconceput ca o femeie din zilele lui Shakespeare să fi avut geniul lui Shakespeare. Căci geniul ca al lui Shakespeare nu se naște printre oameni muncitori, needucați, servitori”.
Chiar dacă Bassano nu provenea dintr-o familie de servitori, ca femeie de culoare și evreică, ea s-ar fi confruntat cu bariere imense. Disconfortul pe care îl generează o astfel de reevaluare nu este legat doar de atribuirea operelor. Ci și de provocarea la adresa unei viziuni masculine asupra creativității și moștenirii culturale. Contează foarte puțin dacă Irene Coslet va reuși să convingă comunitatea academică. Cartea ei adaugă o nouă nuanță unei conversații esențiale despre cum scriem și rescriem istoria. Așa cum se întâmplă în cazul oricărei opere fundamentale, unul dintre criterii ține și de modul în care rezistă celor mai exagerate deformări. Știi asta și de la Eminescu.