Scrisul de mână îți face loc în istorii

• Ziua Internațională a Scrisului de Mână celebrează pe 23 ianuarie, la aniversarea lui John Hancock, importanța unui gest aproape uitat.
• Scrisul de mână este mai mult decât o abilitate; activează circuite neuronale esențiale pentru învățare și memorie.
• Într-o epocă digitală, reevaluăm locul scrisului de mână, redescoperind valoarea sa cognitivă și culturală, dincolo de mitul „morții” sale recente.

Într-o lume tot mai grăbită, dominată de algoritmi și ecrane tactile, data de 23 ianuarie marchează un moment special: Ziua Internațională a Scrisului de Mână. Nu este o coincidență, ci un omagiu adus lui John Hancock. Este una dintre figurile emblematice ale Revoluției Americane. Semnătură lui amplă de pe Declarația de Independență a SUA a devenit sinonimă cu actul însuși de a semna.

Însă dincolo de simbolismul unui gest de curaj civic, această zi ne invită la o reflecție mai profundă: ce înseamnă să scrii de mână în secolul XXI? Ce pierdem, sau ce riscăm să pierdem, atunci când comoditatea tastaturii prevalează asupra lentorii și intimității creionului sau stiloului? Această interogație, departe de a fi doar o nostalgie romantică, atinge rădăcini profunde în modul în care gândim, învățăm și ne conectăm cu istoria și cu noi înșine. Scriitori ca Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu sau Ana Blandiana mărturisesc și acum faptul că scrisul lor se petrece exclusiv de mână.

Scrisul, o dramă românească

Istoricii au arătat că prima mențiune clară despre folosirea alfabetului latin la români îi aparține lui Dimitrie Cantemir, care, în 1714, în Descriptio Moldaviae, notează că, înainte de Conciliul de la Florența, moldovenii foloseau litere latine, asemenea altor popoare de limbă romanică. După sinod, însă, în contextul trecerii mitropolitului Moldovei de partea catolicilor, urmașul acestuia, Teoctist, de neam bulgar, dornic să elimine orice urmă de influență catolică și să împiedice tinerii să citească „sofismele papistașilor”, l-ar fi convins pe Alexandru cel Bun să îi izgonească pe disidenți și să înlocuiască alfabetul latin cu cel slavon. Cantemir interpretează acest gest drept un exces de zel. Dar și drept o „barbarie” care a marcat profund evoluția culturală și spirituală a Moldovei.

O (r)evoluție în cerneluri și gânduri

Semnătura lui John Hancock, uriașă și plină de ornamente, tronează sfidător pe Declarația de Independență, un gest politic de o bravură remarcabilă. Legenda spune că ar fi rostit celebrele cuvinte: „Vreau ca regele George să poată citi fără ochelari”, transformând un simplu act de scriere într-o declarație de putere și insubordonare. În epocă, acest act de curaj civic a fost atât de influent, încât numele său a devenit un substantiv comun în limba engleză – „Put your John Hancock here” însemna „Semnează-te aici”.

Acest episod istoric subliniază valoarea profundă a scrisului de mână ca act personal de asumare și curaj, o mărturie fizică a voinței individuale. Gestul de a-ți lăsa amprenta caligrafică era un sigiliu al identității. Era un act ce impunea o responsabilitate, dar și o libertate de expresie rar întâlnite în formele moderne de comunicare. Este o reamintire a faptului că, odinioară, scrisul de mână era o formă de rezistență. O artă a individualității într-o lume în care cuvântul scris avea o greutate monumentală.

Cronici dintr-o mână Incertă: o istorie a „cacografiei”

Astăzi avem tendința de a blama tehnologia pentru declinul caligrafiei. Asociem scrisul urât cu dependența de ecrane, istoricii ne arată că problema nu este deloc nouă. Profesorul Misha Teramura, specialist în perioada lui Shakespeare, subliniază că „scrisul urât nu este un fenomen nou. Își are propria istorie de secole.” În secolele XVI și XVII, o perioadă în care majoritatea documentelor erau produse manual. „Cacografia” – „geamănul malefic” al caligrafiei – era o problemă răspândită.

Despre Robert Devereux, Contele de Essex, se spunea că avea un scris „greu de descifrat ca un cifru”. Iar Sir John Glanville și-a descris propria mână ca fiind „atât de rea încât cu greu cineva în afară de propriul său grefier o poate citi”. Chiar și Martin Bucer, un teolog reformat, nu putea citi unele dintre propriile sale manuscrise.

Mai mult, în opere precum „Hamlet” a lui Shakespeare, se sugerează că scrisul neglijent putea fi chiar un gest deliberat. ”Odinioară credeam ca şi oamenii noştri de stat, că e lucru vulgar să scrii frumos. Și m-am silit să fac totul să uit această învăţătură.” (Actul 5 scena 2). E o „mișcare de putere” a aristocrației. Aceata se considera prea importantă pentru a scrie frumos, forțând pe ceilalți să depună eforturi pentru a-i descifra gândurile. Astfel, anxietatea modernă legată de deteriorarea scrisului de mână, deși validă, se înscrie într-o tradiție mult mai veche. Este vorba de provocări și atitudini față de această abilitate.

Răbojuri, chirilice și neurologie: semnificația locală a unui gest universal

Pe teritoriul României, istoria scrisului coboară în adâncuri neolitice, prin enigmaticile tăblițe de la Tărtăria, considerate de unii cercetători cea mai veche proto-scriere a omenirii. De la formele cursive romane, greu de descifrat chiar de contemporani, la alfabetul chirilic slavon adoptat odată cu creștinarea, și până la tranziția forțată la latină sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, scrisul a fost un barometru al evoluțiilor culturale și politice. La rândul său, directorul Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, a lăsat mărturie primul regulament al instituției, scris chiar de mâna sa în 1908, un exemplu elocvent de conexiune personală cu actul de scriere.

Din perspectiva neuroștiințelor, importanța scrisului de mână depășește sfera istorică. Sistemele educaționale de azi, precum Școala Finlandeză, îi acordă o importanță specială. Este vorba despre faptul că „scrisul de mână activează mai multe zone din creier decât tastarea”. În plus, „ajută la reținerea informației”. În contextul actual, Ziua Internațională a Scrisului de Mână este mai mult decât o celebrare a unui trecut apus. Este o invitație la reevaluarea unui gest fundamental pentru dezvoltarea cognitivă. Și o pledoarie pentru conexiunea cu patrimoniul cultural și pentru regăsirea unei „vieți lente”, măsurate în litere scrise cu grijă.