Lumina de la Ierusalim aprinde speranța: misterul focului care nu arde

• Tradiția milenară a Focului Sfânt adună anual mii de pelerini la Sfântul Mormânt.
• Patriarhul Ierusalimului descrie fenomenul ca pe o lumină ce izvorăște din piatră.
• Istoria consemnează momente de tensiune și eșecuri ale clerului neortodox în obținerea flăcării.

În fiecare Sâmbătă Mare, centrul lumii ortodoxe se mută în vechea bazilică a Sfântului Mormânt din Ierusalim, unde timpul pare să stea în loc pentru a face loc miracolului. Lumina Sfântă, considerată cea mai veche minune a creștinătății, documentată consecvent încă din secolul al XII-lea, reprezintă pentru credincioși biruința vieții asupra morții și prezența harului divin. Aici este live ceremonia primirii luminii la Bierica Sfântului Mormânt, în 2026.

Ceremonia, de o intensitate emoțională copleșitoare, transformă întunericul total al bisericii într-o mare de flăcări, într-un ritual ce îmbină rugăciunea solitară a Patriarhului cu strigătul colectiv al mulțimii. Este momentul în care spiritualitatea atinge un prag senzorial, marcând trecerea de la durerea Răstignirii la gloria Învierii, flacăra fiind ulterior distribuită în toată lumea, inclusiv în România, prin curse aeriene speciale.

Mărturia din interiorul mormântului

Nucleul acestui eveniment rămâne experiența intimă a Patriarhului în interiorul ediculului, mica structură ce adăpostește piatra pe care a fost așezat trupul lui Iisus. Poliția Israeliană și oficialii bisericii inspectează mormântul înaintea Paștelui pentru a se asigura că nu există surse artificiale de aprindere. Apoi, în Sâmbăta mare, la intrarea în Mormânt, și Patriarhul Ortodox este controlat de poliție în prezența reprezentanților din toate confesiunile. Patriarhul Diodor I, care a condus Biserica Ierusalimului timp de două decenii, a lăsat o descriere rară a fenomenului. „Din însăși piatra pe care a fost așezat Iisus izvorăște o lumină de nedescris. De obicei are o tentă albastră, dar culoarea se poate schimba. Lumina se ridică din piatră așa cum ceața se ridică de pe un lac”, explica acesta.

Patriarhul sublinia caracterul supranatural al flăcării, menționând că, în primele minute, aceasta nu se comportă ca focul obișnuit, deoarece nu produce arsuri. Această declarație autentică rămâne un punct de referință pentru cei care caută să înțeleagă ce se întâmplă în momentele de izolare totală din interiorul capelei Învierii.

Eșecurile istorice și disputele pentru flacără

Pe de altă parte, istoria acestui eveniment nu a fost lipsită de momente de criză, adesea provocate de încercările altor confesiuni de a obține Lumina. Un episod faimos a avut loc în anul 1101, în perioada Cruciadelor, când clerul latin a preluat controlul Sfântului Mormânt.

Istoricul Christopher Tyerman notează că aceștia au eșuat în obținerea miracolului, focul refuzând să apară până când preoții greci nu au fost lăsați să conducă ceremonia. „Noii veniți evident nu învățaseră trucul”, scria Tyerman cu scepticism. Un alt moment legendar datează din 1579, când armenii i-ar fi blocat pe ortodocși în afara bisericii; tradiția spune că focul a țâșnit atunci dintr-o coloană exterioară direct în lumânarea Patriarhului grec. Coloana crăpată este vizibilă și astăzi. Aceste „eșecuri” istorice sunt folosite de Biserica Ortodoxă pentru a demonstra că harul este strâns legat de invocarea specifică a patriarhului său.

Scepticismul și rigoarea tradiției

În ciuda forței acestui simbol, scepticismul a însoțit mereu ceremonia, de la condamnarea Papei Grigore al IX-lea în 1238, care a numit-o o fraudă, până la investigațiile moderne ale jurnaliștilor precum Dimitris Alikakos. Acesta susține că a strâns mărturii de la clerici care ar confirma că focul este aprins prin mijloace naturale. Totuși, pentru milioanele de pelerini care văd cum lumânările se aprind spontan sau care își trec mâinile prin flacără fără a fi răniți, Lumina Sfântă rămâne o dovadă a divinității.

Dincolo de analizele critice sau istorice, evenimentul reușește să unească tradiția milenară a Ierusalimului cu trăirea spirituală din fiecare cămin. Această alternanță între credință neclintită și contestare rațională nu face decât să sporească aura de mister a Sâmbetei Mari, menținând vie flacăra unei speranțe ce traversează secolele. Cele mai vechi relatări legate de flacăra care se aprinde la Biserica Sfântului Mormânt vorbesc despre secolul patru. Dar sunt consemnate în jurul secolului 9, de călugărul pelerin Bernard. O legendă din secolul 4, a istoricului Eusebius în Viața lui Constantin nota că Paștele anului 162 ar fi primul moment în care cei care se ocupau de Sfântul Mormânt ar fi rămas fără ulei pentru lămpi. Episcopul Narcis din Ierusalim ar fi cerut să se umple lămpile cu apă și toate s-au aprins ca și când ar fi avut ulei.

Din 1757 Biserica Sfântului Mormânt este controlată împreună de Biserica greco ortodoxă, Biserica romano catolică, Biserica Apostolică Armeană și Bisericile ortodoxe coptă, etiopiană și siriacă au zone dedicate în Biserică. Ritualul aprinderii Focului Sfânt este susținut de patriarhul ortodox cu participarea patriarhilor bisericii copte și armene.

Cheile bisericii sfântului mormânt sunt păstrate de peste 850 de ani de două familii palestiniene musulmane, Joudeh și Nuseibeh.