Regizorul Cristi Puiu, despre noul său film: Una dintre povești am filmat-o la noi acasă. A fost un moment de criză și unul de sperietură pentru noi

• Cristi Puiu: Cred că războiul ăsta invizibil vine la pachet cu o serie de efecte secundare. Pe mine m-a surprins o chestie. Poziția artistului înainte era de contestatar, era subversivul de serviciu. Punea sub semnul întrebării establishmentul, absolut orice decizie care venea de sus era chestionată și acum, dintr-odată, artiștii sunt de partea puterii.
• Cristi Puiu: Dragoș Bucur și Dorian Boguță au o școală de actorie și mi-au propus un atelier acolo la ei, la școală. Povestea a început în mai. Și am zis dacă facem lucrurile astea, haideți să facem nu doar o serie de cursuri despre arta actorului, să facem și un film. Dar cum să facem film, fără bani? Și-atunci am imaginat o taxă, banii să se ducă în film și dacă filmul va fi vândut, un procent să fie redistribuit.
• Cristi Puiu: Pe fondul ăsta de instabilitate generală, povestea cu cinema-ul cred că nici nu are ce să caute. Cred că lucrurile o să se deterioreze progresiv, televiziunea o să câștige tot mai mult teren și probabil că, la un moment dat, vom putea vorbi despre cinema și ce înseamnă el sau a însemnat el. Eu cred că lucrurile se vor transforma în mod brutal și destul de repede.

Regizorul Cristi Puiu dezvăluie la Interviurile lui Cristoiu povestea noului său film, inspirat de pandemie, pe care speră să-l lanseze la sfârșitul acestui an.

Cristi Puiu vorbește și despre relația sa cu operatorii de film, cu actorii și despre artiștii care au renunțat la rolul lor de contestatari ai establismentului și au pactizat cu puterea din cauza monopolului deținut de aceasta asupra surselor de finanțare.

Regizorul afirmă că pandemia și comportamentul guvernanților în timpul acestei crize sanitare reprezintă un punct de cotitură, ce marchează începutul unei noi lumi.

Cristi Puiu pune pe seama promisiunii unei viitoare lumi noi și atacurile la familie, suspectând un interes ascuns de a atomiza societatea astfel încât individul să poată fi mai ușor de manipulat.

Prezentăm principalele declarații ale regizorului Cristi Puiu sâmbătă, la Interviurile lui Cristoiu, de la Aleph News:

Despre relația cameraman-regizor

Cristi Puiu: E ca la dans. Atunci când nu reușești să te sincronizezi cu omul din spatele aparatului de filmat apare o problemă. Dar dacă  te sincronizezi, problemele dispar. Și în realitate, așa progresiv, pe măsură ce am avansat pe drumul ăsta, de unde plecasem, de la pictură și puneam mare preț pe compoziție și pe textura imaginii și pe dimensiunea picturală a unei suite de imagini, am descoperit că lucrul cel mai important, pentru mine, este omul din fața aparatului de filmat. Prin urmare, toate lucrurile care sunt legate de compoziție, sunt subordonate emoției care circulă între două personaje, între doi actori, nu mă interesează. Singurii care mă interesează sunt oamenii. (…) Și la Malmkrog a fost greu, și la Sieranevada a fost greu, la toate filmele a fost greu din motivul ăsta. Dar, pe undeva, ar fi nedrept să spun că a fost doar greu pentru că din întâlnirea astea imperfectă ies și lucruri bune.

Despre film, pandemie și  viitorul cinematografiei

Cristi Puiu: Nu l-am lansat (n.r. filmul Malmkrog), asta e problema. S-au închis cinematografele, nu am putut să-l lansăm, apoi atunci când s-au deschis se pare că aveai voie să vii cu un film de 2 ore, ăsta are 3 ore. Asta e ce circula. Așa, ca informație. Filmul Malmkrog a tot circulat, așa, fără mine, a luat și niște premii. (…)

Cristi Puiu: Întrebarea pe care mi-o pun eu este legată de momentul în care oamenii au decis, atunci când se afla în desfășurare Marele Război, că e vorba de un război mondial. După, poate. Au fost fel de fel de oameni politici care, atunci când au decis să iasă în față să vorbească supușilor despre ceea ce se întâmplă în pandemie, au făcut fel de fel de trimiteri directe, indirecte la ideea de război, de conflict, de război hibrid, șamd. Așa că pe fondul ăsta de instabilitate generală povestea cu cinema-ul cred că nici nu are ce să caute. Cred că lucrurile o să se deterioreze progresiv, televiziunea o să câștige tot mai mult teren și probabil că, la un moment dat, vom putea vorbi despre cinema și ce  înseamnă el sau a însemnat el. Eu cred că lucrurile se vor transforma în mod brutal și destul de repede. Deja au început.

Despre pandemie, vaccinare și frică

Cristi Puiu: Vaccinul este o ipoteză de lucru. Nu cred că speranța stă în vaccin. Singura speranță, dacă există loc loc de speranță, este în trezirea oamenilor. Oamenii trebuie să se trezească și să facă, precum spunea recent un autor contemporan, să gândească cu capul lor. Nu m-am vaccinat pentru că sunt liber. Restul familiei, la fel, deși familia lărgită nu am stat să o verific. Până la urmă socotesc că fiecare este liber să aleagă. În ceea ce privește povestea cu vacinul, cei în poziție de decizie ar trebui să facă efortul să informeze pe oameni, așa cum au făcut și cum se făcea până la pandemie, de la A la Z, în legătură cu absolut orice medicament, nu numai cu vaccinul. Apoi cred că este foarte important ca cifrele să fie cunoscute. Dacă tot vorbim de solidaritate și îi îndemnăm pe oameni să fie solidari, hai să fim solidari până la capăt. Și din solidaritate și din grijă pentru semenii noștri să facem efortul de a clarifica necunoscutele acestei pandemii. Există o necunoscută, într-o lungă serie de necunoscute, care pe mine mă pune pe gânduri, și oricum nu am răspuns, e decizia, atunci, la început, de a nu recurge la autopsii.

Cristi Puiu: Cred că de fiecare dată când autoritatea a făcut recurs la frică nu a obținut altceva decât o alimentare a suspiciunii. Îți pierzi legitimitatea atunci când pui mâna pe bici. Tu nu mai ești autoritatea, tu ești vătaful  pe moșie, iar vătaful nu l-a reprezentat niciodată pe rege, iar regele nu pune mâna pe bici. Poate prin interpuși. Atunci când regele e dement, poate conduce la crime de dimensiuni,  la genocid. Și asta s-a întâmplat în istorie și cred că lecția asta nu am învățat-o și trebuie să ne trezim odată și să fim ceva mai atenți la ceea ce ni se pune înaintea ochilor.

Despre actor și rolul subversivului de serviciu

Cristi Puiu: Cred că războiul ăsta invizibil vine la pachet cu o serie de efecte secundare. Pe mine m-a surprins o chestie. Poziția artistului înainte era de contestatar, era subversivul de serviciu. Punea sub semnul întrebării establishmentul, absolut orice decizie care venea de sus era chestionată și acum, dintr-odată, artiștii sunt de partea puterii și poate că lucrul ăsta s-a întâmplat progresiv, în momentul în care, mă rog, decizia a fost luată în vest și noi ne pliem și împrumutăm fel de fel de modele, cred că de acolo vine, modelul ăsta al subvenționării artiștilor. Și-atunci dacă tu primești bani de la stat probabil că o să cânți în același cor cu cei care sprijină autoritatea. Cred că asta trăim. Ăsta este unul dinte efectele secundare.

Cristi Puiu: Cred că nu este suficient cercetată frica și efectele fricii asupra omului. Cred că despre asta este vorba. Avem tipul ăsta de reacție. A fost momentul ăla de dinaintea pandemiei, dinaintea căderii lui Dragnea, în care își dădeau mâna toți oamenii de cultură din România în Piața Victoriei, toți erau așa într-un cuget și o simțire, și, dintr-odată, odată cu pandemia, deși au fost luate fel de fel de decizii, care mai de care absurde, nu s-au revoltat.

Cristi Puiu: Pentru că fiecare se gândește la propria felie de cașcaval pe care a apucat-o, și apoi băgați capul la cutie, asta nu durează. De altfel, anul trecut cam pe vremea asta toți spuneau gata, domnule, s-a terminat. Și eu spuneam băi, nu s-a terminat. În momentul când faci recurs la gesturi atât de definitive, oprești economiile, înseamnă că e o poveste care abia a început. Și asta e ceea ce cred. Și cred în continuare că se vor rostogoli pe o pantă cu totul și cu totul surprinzătoare, care ne va conduce pe cei mai mulți dintre noi, supraviețuitorii acestui moment, către o bravă lume nouă. Cred că în momentul în care îți propui să schimbi configurația lumii ești obligat să trăiești într-o perioadă de confuzie, de tulburare, pentru a reinstala o altă ordine, alte valori, dar ai nevoie să tulburi apele puțin. E ca atunci când sufli în boască, nu?

Despre cum s-a renunțat așa de ușor la libertate în pandemie

Cristi Puiu: Probabil că este vorba și de o poveste legată de generații și cred că este un lucru care ne-a scăpat unora dintre noi – relația pe care a dezvoltat-o mintea omului cu internetul, computerul, Facebook. Pur și simplu se schimbă perspectiva asupra lumii. De altfel, majoritatea oamenilor care se ocupă cu lucrurile astea își petrec timpul în fața computerelor. Relația directă cu celălalt aproape că dispare. Computerele fac parte din viața noastră și-atunci, cumva, nu poți să faci omletă fără spargi ouăle. Dacă vrei să faci pasul în era asta nouă, promisă cu surle și trâmbițe, a transhumanismului, probabil că te obligă să faci recurs la niște modificări foarte drastice. Eși dispus să le faci, bine, nu, la revedere. Iar cei care s-au născut cu computerele în brațe și care își petrec timpul în fața computerelor cred că nu au această problemă. Omul a devenit așa o poveste din alt timp.

Despre noul său film cu povești din pandemie

Cristi Puiu: Dragoș Bucur și Dorian Boguță au o școală de actorie și mi-au propus un atelier acolo la ei la școală. Povestea a început în mai. Și am zis dacă facem lucrurile astea, haideți să facem nu doar o serie de cursuri despre arta actorului, să facem și un film. Dar cum să facem film, fără bani? Și-atunci am imaginat o taxă, banii să se ducă în film și dacă filmul va fi vândut, un procent să fie redistribuit. Cam ca la o societate pe acțiuni. Ideea era ca fiecare dintre cei care participă la acest atelier să aibă o parte importantă în film și nu se putea face altfel decât imaginând un film compus din alte filme. Așa s-a născut acest film fără nume. O să-i găsim numele. Mai avem încă unul de filmat. Sunt 8 filme, cam de 30-40 minute fiecare. Ideea era să plecăm de la zero. Nu există scenariu, nu există nimic și hai să vedem cine are povești din pandemie. Și fiecare să-și spună poveștile din pandemia asta. Pandemia 2020. Sunt 9 actori neprofesioniști și 6 profesioniști. 15 în total din care în final au rămas 14. De-alungul cursului am vorbit despre toate poveștile din pandemie, câte am trăit, și le-am întors pe toate părțile. Că era vorba despre ceea ce se întâmpla în interiorul familiei, că era vorba despre ceea ce se întâmpla nu știu cărei rude. Am circulat și recirculat fel de fel de povești până când am stabilit asupra unora și fiecare echipă pe care am format-o trebuia să dezvolte povestea și să-și imagineze din poziția de actor propriile replici din niște povești de care cumva erau legați, direct sau indirect.

Cristi Puiu: Poveștile din pandemie sunt transformate în ficțiuni. Scenariile sunt scrise de toți cei care au participat, scenarii pe care eu apoi le-am supervizat. Decorul e în fel de fel de locații. Fiecare poveste se petrece într-un alt decor. Spre exemplu, una dintre povești am filmat-o la noi acasă pentru că este o poveste care se petrece cumva la noi acasă. Trei zile de filmare pentru fiecare film. Eu am participat cu fel de fel de sugestii la fiecare. Povestea asta pe care am filmat-o la mine acasă este o poveste pe care am trăit-o de la distanță pentru că o prietenă  foarte apropiată a născut în pandemie și e o poveste foarte tulbure. A fost un moment de criză și un moment de sperietură pentru noi cei care asistam de la distanță neputincioși. Mai ales pentru soțul ei.

Despre relația regizor-actor

Cristi Puiu: Dacă îmi zice actorul așa, eu îi spun nu știu ce înseamnă. Nu sunt un dictator, dar vreau argumente. Sunt de acord, schimb tot scenariul, dintr-un film de capă și spadă facem unul de science fiction, dar vreau argumentele.(…) Fac recurs frecvent la o replică, dacă nu mă înșel îi aparține Regelui Carol I, care spune că nu de profesioniști avem nevoie, ci de caractere. Oamenii de caracter, asta mă interesează. Nu caut actori, eu caut oameni de caracter. Până la urmă, te urci într-o barcă, trebuie să traversezi fluviul tulbure și să tragi barca la mal în final. Primadone sunt și printre actori, și printre regizori. E o specie pe care o evit, nu reușesc întotdeauna. Și mă interesează oamenii care reușesc sau au reușit să rămână întregi după ce au traversat Styx-ul. Povestea astea cu faima și cu gloria ucide.

Despre relația cu mijloacele moderne de comunicare și socializare

Cristi Puiu: Nu am Facebook. Am o problemă cu toate astea și stau cât mai la distanță Există și efecte secundare nedorite cum ar fi de exemplu analfabetismul meu în materie de computere. Și dacă se strică ceva sunt chiar zero. Știu să trimit un email, dar dacă nu am internet și nu funcționează direct de butoanele alea sunt pierdut total. Cred că este vorba de igienă personală. Există o mulțime de lucruri pe care le învățăm și de care nu avem nevoie. În momentul în care realizezi că lucrurile s-ar putea să se întâmple așa, iei tu decizia și ții la distanță o mulțime de informații. Nu spun că asta e decizia bună, corectă, dar am stat la distanță de lucrurile astea pentru că am avut de multe ori sentimentul că sunt invadat. Nici nu mă uit la televizor. Avem un televizor. Din când în când mă uit pe youtube, și acolo am văzut emisiunile dvs printre altele, și branșat la Netflix, la care nu mă uit.

Cristi Puiu: Câtă vreme va exista acest pericol al monopolului ne vom duce de-a rostogolul până jos de tot pentru că vei fi tentat să-i cânți în strună ăluia care îți dă banii. Acum eu pariez pe inteligența omului și pe capacitatea lui de a înțelege, poate nu până la capăt, cel puțin o parte din riscurile pe care le presupune monopolul în general. Sper să nu ajungem acolo, sper să nu ajungem la un partid unic, să cântăm din nou în cor toți aceeași melodie, să ne mințim cum s-a întâmplat atâția ani în comunism. Eu sper asta și am încredere în oameni, dar ceea ce se întâmplă pare să semene cu ce am trăit în Epoca de aur sub altă formă.

Despre atacul la familie și atomizarea societății

Cristi Puiu: Ce cred eu despre povestea cu familia și de ce se află familia în miezul țintei cred că are legătură cu dezintegrarea vechii lumi. Ceea ce  progresiștii socotesc ca fiind o lume consumată, ajunsă la capătul puterilor și-atunci că, bineînțeles, trebuie să începem de jos, o reconfigurăm. Păi și cum? Păi în momentul în care dezarticulezi familia, faci recurs la discordie și semeni discordia peste tot, pentru că nu e legat numai de familie, este legat și de discursul ăsta de gen, rasă, tot ce avem în jurul nostru, cred că se urmărește, mărturisit sau nu,  dezintegrarea societății, atomizarea ei și atunci indivizii vor fi așa ca niște frunze în vânt, foarte ușor de controlat de către puterea instalată. Pentru că altfel ajungi să te înfrunți așa, ca în ceata lui pițigoi, dai într-unul, țipă doi, dacă dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine, șamd. Familia  o să se apere, dar unul, individul, cum se apără el? Păi solidarizându-se. Păi da, dar pe noi ne încurcă chestia asta. Și așa mai departe. Izolarea omului în fața computerului conduce iarăși la asta.