- Un document inedit din Arhivele Naționale dezvăluie meniul de prânz al Casei Regale a României din 4 ianuarie 1942.
- În plin război mondial, protocolul și eticheta de la Palat au rămas intacte, o imagine a stabilității în vremuri incerte.
- Detalii culinare ce arată influența gastronomiei franceze și contrastele unei societăți aflate sub presiunea penuriei.
În ianuarie 1942, Europa era cuprinsă de vâltoarea celui de-Al Doilea Război Mondial. România, aliată cu Puterile Axei, se afla într-o perioadă de mobilizare totală. Resursele erau limitate și o populația resimțea din plin rigorile conflictului. Însă, departe de front și de privațiunile cotidiene, la Palatul Regal din București, protocolul continua să-și urmeze cursul. Un curs aproape neatins de haosul din jur. Un document recent readus în atenția publicului, păstrat la Arhivele Naționale, oferă o fereastră surprinzătoare către această realitate paralelă: meniul de prânz al Familiei Regale din ziua de 4 ianuarie 1942. Scris cu acribie în limba franceză, limba de etichetă a epocii, acest document nu este doar o listă de bucate, ci o mărturie despre un mecanism instituțional care, prin ritualuri precise, încerca să proiecteze o imagine de continuitate și stabilitate într-o lume haotică.
O felie de normalitate în meniul regal
Meniul zilei de 4 ianuarie 1942 era unul rafinat, demonstrând influența puternică a gastronomiei franceze în bucătăria regală românească. Prânzul începea direct cu antreuri, o practică tipic occidentală ce omitea supa sau ciorba, feluri nelipsite din mesele românești tradiționale. Pe masa regală, se serveau „pateuri cu carne”, „chifteluțe prăjite” și „jambon” – o selecție bogată, menită să deschidă apetitul. Felul principal, un „carré de porc” (cotlet de porc cu os), era însoțit de „cartofi natur” și „murături”. O combinație echilibrată.
Desertul, un „gâteau punchi” completat de fructe proaspete, adăuga o notă finală de eleganță. Aceste detalii, aparent banale, capătă o altă greutate în contextul războiului. Regele Mihai I, o figură centrală în acei ani, a declarat adesea, retrospectiv, că „am văzut suferința poporului român, pe care am împărțit-o cu el în anii grei ai războiului”. Această conștientizare a suferinței colective contrastează puternic cu opulența menului, sugerând o tensiune între realitatea de la Palat și cea a societății.
Sub lupă istorică
Analizând documentul prin prisma istoriei, el devine mai mult decât o simplă înregistrare gastronomică. El reprezintă o emblemă a modului în care monarhia, în ciuda sau poate tocmai din cauza crizelor, își menținea rigoarea și simbolistica. Această continuitate a ritualurilor palatului, în plin război, poate fi interpretată ca o încercare deliberată de a sublinia permanența instituției regale, de a oferi un punct de referință într-un ocean de incertitudine. Totuși, această stabilitate, proiectată prin etichetă și masă, putea fi percepută diferit de populație. Care se confrunta cu raționalizări și lipsuri. Istoricul Lucian Boia, reflectând asupra modului în care se construiesc percepțiile istorice, remarca faptul că „mitul funcționează ca un ecran care acoperă, mai mult sau mai puțin, realitatea istorică”. Meniul regal din 1942, deși real, poate fi văzut ca o parte a acestui „ecran”. Un ecran care contribuie la un mit al normalității regale care, pentru unii, ascundea o realitate mult mai dură.
Dincolo de platou
Documentul din Arhivele Naționale este o dovadă concretă că, chiar și în cele mai dificile momente, anumite ritualuri sociale și instituționale persistă, devenind, în sine, mesaje. Meniul din 1942 nu vorbește doar despre preferințele culinare ale Casei Regale. Ci și despre influențele culturale occidentale asupra elitei românești. Este o anumită formă de reziliență instituțională și un decalaj, uneori abisal, între viața elitelor și cea a maselor. Această piesă de arhivă, aparent minoră, te invită la o reflecție profundă asupra simbolurilor puterii. Este vorba de modurile în care istoria se scrie din detalii. Dar și despre complexitatea unei epoci în care aparenta normalitate putea coexista cu o criză profundă. Ea demonstrează că o felie de jambon sau un gâteau punchi pot spune o poveste la fel de relevantă ca un tratat politic sau o relatare militară.