- Dan Herford, strănepotul scriitorului Mihail Sadoveanu, vorbește despre bătălia dusă în justiție pentru a putea administra drepturile de autor pe opera sadoveniană după moartea tatălui său.
- Dan Herford spune că mama sa, Smaranda Caterina Herfurt, nepoata lui Mihai Sadoveanu, este singurul descendent în viață al scriitorului și singurul moștenitor al operei sadoveniene.
- Muzician de profesie, Dan Herford povestește despre experiențele sale ca șef de orchestră la restaurantele Pescăruș și Modern din Capitală, personalitățile care veneau acolo și de ce a fost nevoit să rupă legătura cu Nicu Ceaușescu, fiul cel mic al lui Nicolae Ceaușescu.
- Dan Herford vorbește și despre dezinteresul autorităților față de personalitatea lui Mihail Sadoveanu și opera sa, demontând fakenews-urile care au circulat despre marele scriitor.
Prezentăm principalele declarații ale lui Dan Herford, strănepotul lui Mihail Sadoveanu, vineri, la Interviurile lui Cristoiu, de la Aleph News:
Despre relația de rudenie cu Mihail Sadoveanu
Dan Herford: Doresc de la început să specific că drepturile de autor sunt ale mamei mele, iar eu sunt administratorul acestor drepturi de autor. Mama mea, Smaranda Caterina Herfurt, a fost căsătorită cu tatăl meu. Înainte, numele era Smaranda Caterina Manoliu. Dânsa este fiica Liei Sadoveanu, fata lui Mihail Sadoveanu, cea mai în vârstă. Da, Mihail Sadoveanu a avut două neveste. După ce a murit prima nevastă, cu care a avut 11 copii, s-a recăsătorit cu mama mea. Din cei 11 copii, unul a murit pe front și este prototipul lui Ionuț Jder. Herfurt este numele soțului dânsei, iar eu sunt băiatul. Tatăl meu era român get-beget, dar din partea tatălui său, era de origine germană. Familia Herfurt a venit a venit din Germania și s-a stabilit la Brașov. Am din partea tatălui și o rudă care a fost parohul Bisericii Negre din Brașov. Ei fac parte din acei șvabi care au venit în România. (…) Mama mea este singura moștenitoare directă, este ultimul urmaș. Profira Sadoveanu a fost mătușa mea.
Șef de orchestră și amintiri din comunism
Dan Herford: Am fost șef de orchestră, am lucrat la Teatrul de Revistă Ion Vasilescu, am fost în orchestra celebrului compozitor Edmond Deda, când mi-am făcut primii ani de ucenicie. Am fost șef de orchestră până înainte de a pleca definitiv din țară, în 1978. Da, sigur că da, am cântat lui Serghei Mizil, beizadelelor. După cutremurul din 1977, în blocul în care au murit Toma Caragiu și Doina Badea, era barul de noapte Continental, lângă Biserica Rusă. S-a dărâmat și am rămas fără loc de muncă. Aveam orchestra mea. Acompaniam împreună cu baletul dlui. Cornel Patrichi. I-am acompaniat pe Aurelian Andreescu, Dan Spătaru. Aurelian Andreescu mi-a fost prieten foarte bun. Am apelat la directorul hotelului Athenee Palace, colonelul de securitate Vintilă, și i-am spus că vreau să cânt undeva, mai ales orchestra, că am șapte oameni. Și a spus îți dau de cântat la restaurantul Pescăruș, ăsta e singurul loc.
Dan Herford: Pentru prima dată am făcut din restaurantul Pescăruș locul hot al Bucureștiului, în sensul că acolo, datorită mie, s-a lansat și fratele Aurei Urziceanu, George Urziceanu, un violonist desăvârșit, i-am dat posibilitatea să se afirme și acolo își aveau locul fierbinte beizadelele respective, începând cu Miki Voicu, băiatul, Mădălin Voicu, Serghei Mizil, Jean Maurer, Nicușor Ceaușescu. Ei erau sus, în salonul special, unde se întâmplau nenorocirile și bețiile, iar eu jos îmi făceam meseria mea.
Dan Herford: Puțină lume știe că la acest restaurant, ca și la Caru cu bere, era o lume cosmopolită, de la diplomați, scriitori… Eugen Barbu venea acompaniat de Vadim Tudor, cu pipițele respective. Ilie Năstase, de multe ori când lua premii, venea aici. Nu erau oameni de rând. În primul rând era în cartierul Primăverii, vis a vis de tovarășu. Acolo se organizau mesele oficiale.
Dan Herford: Bineînțeles, era plin de securiști. Erau peste tot băieții. Schimbau scrumierele… era ceva normal. Îi cunoșteam deja, eram colegi. Lumea era pestriță, era un fel de Hanu Ancuței modernizat. Nicu Ceaușescu nu m-a invitat, în schimb m-am dus cu el de câteva ori la câteva petreceri. Petrecerile de la sfârșitul sîptămânii se chemau ceaiuri. Și mulți prieteni de-ai mei, în general cunoscuți, veneau la Pescăruș și seara se întrebau: cine dă un ceai? Și la un moment dat, Nicu Ceaușescu mă întreabă: Dane, unde?… Hai să mergem. Am fost de vreo două ori cu el, în Audi al lui, și ultima oară, securistul… și la Athenee Palace, și la Pescăruș existau ofițerii de la contrainformații pe care noi deja îi cunoșteam. Și respectivul a venit la mine după ce s-a terminat programul și mi-a spus: Dane, nu te mai duce împreună cu Nicu. Păi de ce? Ești notat. Fiecare persoană care e în contact cu el și ce sens are să fii trecut acolo pe listă. Din acel moment, am evitat să am contacte cu el.
Dan Herford: Pot să mă mândresc că primul cântăreț care a lansat melodia Feelings am fost eu și două melodii ale lui Joe Dassin, inclusiv Est-que tu n’ existais pas. Melodia Feelings mi-a fost adusă direct din Brazilia de către cineva, nu se dăduse pe post, nu era cunoscută nici măcar în Europa. Publicul prefera repertoriul străin până când Ceaușescu a dat un ordin în 1977 care interzicea cântecele în limbi străine.
Dan Herford: Compozitorul Horia Moculescu m-a întrebat dacă vreau să cânt în locul lui la restaurantul Modern, am zis sigur, și am plecat de la restaurantul Pescăruș la restaurantul Modern și am cântat în engleză. Nici acolo nu era posibil să cânți în limbi străine. În timp ce cântam Feelings vine șeful de sală și îmi spune că după ce termin să mă prezint la birou că au venit un polițist, doi de la ARIA și unul de la Comitetul de Stat pentru Cultură șiAartă. M-am dus. Și mi-a zis că am amendă de 6000 de lei. În 1977, când un director de minister câștiga 3000-4000 de lei. Ați cântat în limbă străină și știți că e interzis. Atunci am avut o sclipire și am spus: păi da, dar am cântat în limba naționalităților conlocuitoare. Păi cum? Păi, zic, din partea tatălui eu sunt de origine germană și am cântat în limba germană. Și i-am blocat. Că ei nu știau, germană o fi… și am scăpat și eu, și orchestra de amendă.
Despre opera lui Sadoveanu și bătălia pentru drepturile de autor
Dan Herford: Drepturile de autor ale lui Sadoveanu, care la decesul lui au fost notarial bătute în cuie, au fost date familiei. Pe parcursul anilor, familia s-a rărit până a rămas ultimul descendent, mama mea. În timpul comunismului, perioada pentru deținerea drepturilor de autor a fost de 50 de ani. După 1990, România a intrat în rândul țărilor normale și legile s-au schimbat. De la 50 de ani s-a prelungit la 70 de ani. Au fost persoane care lucrau cu ORDA și Copyro care au încercat să dirijeze aceste drepturi în folosul societăților private.
Dan Herford: În cazul lui Sadoveanu, istoria era foarte simplă. În 1996, legea drepturilor de autor a spus clar și limpede că drepturile de autor se prelungesc la 70 de ani. În 2006, tatăl meu, care gestiona drepturile de autor, a murit. Până în 2006, din 1996, nimeni nu a avut nimic cu familia Sadoveanu pe drepturile de autor. După decesul tatălui meu, mama a primit o înștiințare de la Copyro, o societate privată sub umbrela ORDA, prin care o anunța că drepturile de autor expiră în doi ani. Pardon? Cum doi ani? Până atunci, timp de 10 ani, societatea Copyro nu a reacționat. După 1990, toate editurile care voiau să publice opera lui Sadoveanu veneau la noi acasă și tatăl meu iscălea contractele de editare și publicare. Timp de 10 ani a funcționat acest lucru fără probleme. După moartea tatălui meu odată a detonat bomba în care doamna Nicoleta Cozinski s-a trezit că drepturile de autor intră sub incidența legii comuniste, 50 de ani, nu 70. Fraudă, clar, asta o declar eu. A vrut să o convingă pe mama mea să spună că nu mai are dreptul și să vină să lucreze cu Copyro. A forțat-o. Atunci, am luat un avocat, am venit în România și am început procesul care a durat 4 ani. Patru ani în care au fost șicane, în care a trebuit să demonstrezi că ești singurul descendent. S-a săturat și notarul. Și procesele au durat 3 ani, am mers din proces în proces, până la Curtea de Casație.
Dan Herford: Am câștigat procesul în 2011. Când s-a pus poprirea ilegală de a semna contracte, toate editurile nu au mai venit la noi să ceară dreptul de a publica și până în 2011 au publicat într-o veselie fără să plătească un leu familiei, drepturi legale. Copyro au încasat drepturile din 2007 până în 2011. Patru ani în care a fost o nebuloasă. În momentul în care am cerut, nu ni s-a mai dat. Am fost practic scârbit de toată situația și am renunțat. Nu a fost în plan să fac o editură pentru că nu este meseria mea. Dar pentru că 4 ani nu s-a plătit un leu, am luat legătura cu toate editurile care au fost sub contract și i-am rugat să vină cu banii. Fără excepție, toate au evitat. Corect și uman era să ne plătească Copyro.
Dan Herford: Nu am primit niciun ban și atunci, la câteva edituri am ordonat un audit contabil. Mi-am pus mâinile în cap. Semnat contract oficial pe un tiraj de 4000 de exemplare și, de fapt, în contabilitate erau 14.000. După ce vezi jaful care s-a făcut, m-ai dai lupului…? Nu! Și-atunci am luat hotărârea să deschid eu Editura Sadoveanu care va publica exclusiv opera sadoveniană. A urmat imediat o răzbunare a editurilor care au retipărit nu onest și am fost învinuit de 70.000 de lucruri, că cer cel puțin 1000 de euro pe o povestire, total eronat, și că nu dau drept de tipărire, iarăși o minciună sfruntată.
Dan Herford: În momentul în care am luat hotărârea să public exclusiv opera sadoveniană, am publicat un număr de 15 titluri care erau cerute de copii în școală. Ce nu era cerut în școală, le-am spus clar și limpede că le dau dreptul să tipărească ce doresc pentru că opera sadoveniană este imensă. Aveți 85 de titluri, dacă doriți. Și nu au mai venit. Ei au vrut să tipărească nu opera sadoveniană, ci titlurile care se vând. Toate editurile care se plâng că nu li s-a dat dreptul au vrut să tipărească să facă bani, nu să tipărească opera sadoveniană.
Despre dezinteresul față de Sadoveanu în România
Dan Herford: La ora actuală, nu se mai vând în România, în afară de Frații Jderi, din când în când picură și Neamul Șoimăreștilor. Deci Frații Jderi și Neamul Șoimăreștilor. Nicoară Potcoavă este declarată moartă, care este perla romanelor lui Sadoveanu. Nu o spun eu, o spun exegeții literari. Nu se mai citește în România.
Dan Herford: Toate romanele istorice care au fost ecranizate sunt filmate pe timpul lui Ceaușescu. Frații Jderi, Neamul Șoimăreștilor. Deci toate filmele istorice după Sadoveanu au fost făcute în timpul comunismului. Și eu mă întreb un nume cum este Boby Păunescu, regizor, oare de ce nu vine să facă un film istoric, de acțiune, frumos? E binevenit. Să vadă copiii de astăzi, cu altă tehnică, în altă regie.
De ce nu se vinde Sadoveanu?
Dan Herford: Sadoveanu nu se vinde din cauza faptului că, în 1990, detractorii lui l-au făcut țăndări. Au făcut totul țăndări încât nici măcar strada Mihail Sadoveanu nu există în București, iar pe casa în care a locuit nu există nicio placă comemorativă. El a murit în casa din Zambaccian. Există o singură statuie în Parcul Herăstrău, ascunsă undeva pe o alee, pe care o știu eu. Prima statuie a lui Mihai Eminescu în București a fost după 1940-1950, când, datorită lui Mihail Sadoveanu, s-a construit la Ateneu. Prejudecăți despre Sadoveanu. Că a fost comunist. Nu e adevărat. Nici măcar nu a fost înscris în PCR. Acest lucru l-am descoperit eu, după o muncă în vacanța mea de vară, venind în România la Arhivele Naționale, unde scrie negru pe alb că nu a făcut parte din Partidul Comunist. A fost socialist în gândire, tovarăș de drum. Că a fost implicat în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Acest lucru nu l-am spus eu. Îmi pare foarte rău, cu tot respectul față de dl. Andrei Pleșu, care este un intelectual de vază al României, a vrut probabil să facă o glumă publică, pe care a repetat-o de două ori, în care a spus că Mihail Sadoveanu a ajutat la condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu. L-am contactat și l-am întrebat: cu ce dovadă? A fost o bâlbâială în care și-a cerut scuze că nu s-a documentat. Nu poți să faci acest lucru în momentul în care ești o persoană publică. Cu tot respectul.