- Autoarea Maggie O’Farrell vorbește despre procesul de creare a romanului Hamnet și adaptarea sa cinematografică, premiată la Globurile de Aur și nominalizată la Oscar.
- Cartea și filmul umanizează figura lui William Shakespeare, concentrându-se pe pierderea fiului său și pe rolul subestimat al soției sale, Agnes, în istorie.
- O’Farrell explorează mizele narative ale doliului, ale creativității și ale confruntării cu miturile istorice, într-o poveste ce continuă să captiveze publicul.
Mitul lui William Shakespeare, bătut în cuie de cinci secole, a fost adesea prezentat ca o figură aproape divină, detașată de angoasele și tragediile umane. Romanul „Hamnet” al lui Maggie O’Farrell, transformat acum într-un film aclamat de critică, laureat la Globurile de Aur și nominalizat la Oscar, propune o demitizare radicală, o explorare profundă a doliului și a vieții personale a geniului.
Într-o discuție recentă, O’Farrell dezvăluie fascinația de o viață pentru numele lui Shakespeare, procesul sinuos al scrierii și adaptării, dar și mizele emoționale și intelectuale ale unei opere care aduce în prim-plan o tragedie personală adesea ignorată de istorie: moartea fiului lui Shakespeare, Hamnet.
Umanizarea unui zeu: de la Shakespeare la omul simplu din Stratford
De la vârsta de 16 ani, când a fost lovită de similaritatea omofonică dintre fiul lui Shakespeare, Hamnet, și personajul titular al piesei sale, Hamlet, Maggie O’Farrell a purtat în ea această intrigă. Peste trei decenii și nouă cărți, a încercat să scrie povestea centrând-o pe Hamnet, confruntându-se cu un „vertij” al scriiturii despre o asemenea legendă.
„Numele lui Shakespeare a devenit atât de detașat de ființa umană și funcționează ca un adjectiv care se poate aplica istoriei, vestimentației și dramei, așa că a scoate acel nume din roman a fost foarte eliberator”, a declarat O’Farrell. „Am încetat să mă simt atât de stânjenită de ceea ce făceam și am putut să scriu și să cer cititorilor să-l considere ca pe o ființă umană înainte de a fi dramaturg”. Romanul și filmul său sunt o invitație la a privi omul, soțul, tatăl, din spatele mitului, redând o nouă dimensiune tragediei personale.
Doliul invizibil și furia creatoare: o demitizare a rolului femeii
Moartea lui Hamnet, o tragedie personală adesea subestimată de biografiile lui Shakespeare, devine punctul central al narațiunii lui O’Farrell.
În timp ce unii istorici sugerează că este imposibil de știut dacă Shakespeare a jelit, O’Farrell demontează această detașare: „Cred că scriitorii sunt oameni teribili. Ne jucăm cu emoțiile voastre. Dacă nu ați simți nicio rezonanță emoțională cu un personaj, nu ați fi supărați dacă moare. Așa că mi-e teamă că am făcut-o în mod deliberat să arate foarte frumos pentru ca publicul să fie cu adevărat supărat când Hamnet moare. […] În timp ce mortalitatea infantilă era ridicată în acele vremuri, mi se pare revoltător să sugerez că Shakespeare nu a jelit când fiul său a murit. Cum să nu?” Această furie creatoare a determinat-o pe O’Farrell să o readucă în prim-plan pe Agnes Hathaway, soția lui Shakespeare, vituperată adesea de istorie ca o țărancă ignorantă, căreia îi redă demnitatea și forța.
Alinierea cosmică și pene de șoim: magia din spatele creației
Procesul de adaptare a romanului la film, sub bagheta regizoarei Chloé Zhao, a fost marcat de coincidențe uimitoare. Inițial reticentă să scrie scenariul, O’Farrell și-a schimbat radical părerea după prima conversație cu Zhao. „Chloé are o memorie extraordinară și reține exact ce spun oamenii. Va aduce în discuție lucruri pe care le-am spus acum un an și jumătate și de care eu nu-mi amintesc”, a observat O’Farrell. Întâlnirea lor neașteptată în casa natală a lui Shakespeare, descrisă într-un interviu recent ca fiind „fericită”, a consolidat colaborarea.
O’Farrell, cunoscută pentru talismanele sale de studiu legate de Hamlet, a continuat tradiția, oferindu-i lui Paul Mescal, actorul care-l joacă pe Shakespeare, ace Tudor găsite pe malul Tamisei, posibile relicve de la costumele de teatru ale vremii. Astfel, „Hamnet” devine nu doar o poveste despre doliu, ci și despre modul în care arta, empatia și conexiunile umane, uneori aproape magice, se împletesc pentru a aduce la lumină adevăruri universale.