Pop Up. Anul 1866

În urmă cu mulți ani, într-o primăvară ca aceasta, țara nu mai avea domn. Cuza fusese răsturnat și nu venise încă noul principe. Ce se întâmplase cu România? Pornise poate prea repede pe calea modernizării și uitase de nevoia molcomirii. Alexandru Ioan Cuza, alături de omul său de încredere, de savantul și de omul politic Mihail Kogălniceanu, făcuse marile reforme promise: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, dăduse legea instrucțiunii publice și pusese bazele marilor universități, modificase Convenția de la Paris și, în fine, unificase țara cu toate instituțiile ei. Ba, dăduse frâu liber creării celei mai mari instituții de erudiție și de consacrare a valorilor, Academia Română. Kogălniceanu îl sfătuise pe domn să facă reforme multe și adânci, dar fără pripeală, cu dreaptă chibzuință. Fusese greu, fiindcă și domnul era, în fond, om ca toți oamenii. Trecuse demult timpul monarhiei de drept divin. Venise timpul monarhiei constituționale. Astfel, parlamentul a pregătit o constituție – prima autentică, făcută de românii înșiși – și a dat frâu liber instalării unui nou principe. Acesta, cu numele de Carol, avea să-și preia curând tronul și să servească cu cinste și onoare poporul său de la Dunăre și de la Carpați. De-acum, România era pregătită pentru moneda națională, pentru banca națională, pentru căile ferate generalizate și, mai ales, pentru Independența absolută. Era deschisă calea României Întregite, care avea să se facă prin alăturarea Dobrogei și apoi a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Părinții patriei lucrau atunci pentru binele națiunii române.