1001 de nopți. Lumea

L-am stors şi l-am pus la uscat şi cuvântul ne-a rămas mic. Nu ne mai încape. Cuvântul s-a chircit, s-a surpat în el, se sperie un cuvânt de celălalt. Plutim în derivă, pe uscat, asemenea unor corăbii buimace. Ar trebui să luăm lumea în cârcă şi să ne mutăm cu ea într-un loc mai tihnit, în altă galaxie. Poate la vecini, în Andromeda. Ar trebui să luăm lumea în cârcă, până nu ne fuge de sub picioare. Să o salvăm de ea însăşi, câtă vreme nu devine de nerecunoscut. Sau, mai exact, cât noi, oamenii, nu devenim irelevanţi. Încă mai putem fi eroi. În ziua în care Inteligenţa Artificială ne va încolona spre dezastru, va fi ca în povestea pe care ţi-o spun acum. Este o poveste pe care cineva a văzut-o într-un SF. Cum altfel să se fi numit decât SF istoria scrisă înainte de a se petrece? Un copil, de mână cu un adult, vizitează un mausoleu. Se opresc în dreptul pietrelor funerare.
-Aici doarme un erou? întreabă copilul.

• Nu, răspunde adultul.
• Aici doarme un duşman? întreabă copilul.
• Nu, răspunde adultul.
• Şi atunci ce este cel care doarme aici? insistă copilul.
  Adultul răspunde într-un târziu, cu vinovăţie, fără să-l privească: Acel ceva e istorie…