1001 de nopți. Bătrânul Nebun după Desen

Povestea asta mă priveşte de multă vreme prin fereastră şi mă roagă s-o eliberez. Cum eliberezi o poveste din captivitatea timpului? Povestind-o.
… N-a fost vreodată, veţi spune. Dar eu ştiu că a fost, chiar dacă n-a lăsat decât nişte urme pe hârtie cu pensula uşor culcată, cât să nu păteze hârtia.
Numele lui era Bătrânul Nebun după Desen. Se spune că n-a fost niciodată tânăr, dar asta e o scorneală. Doar că, la vârsta când l-au cunoscut toţi, devenise o legendă, aşa că circula pe deasupra propriei lui existenţe. Nu-şi mai aparţinea. Legendele sunt ca nişte fantome înfometate, te înghit cu totul.
Trebuie neaparat să ştiţi că pe desenul unui maestru japonez nu-ţi arunci privirea la întâmplare. Îi citeşti cuviincios operele de sus în jos şi de la dreapta la stânga. Aşa voi spune şi eu povestea: de sus în jos şi de la dreapta la stânga.
În ziele în care îl durea până şi un gând, Bătrânul Nebun după Desen se ascundea să îşi prepare singur nuanţele de negru: „negrul antic şi negrul proaspăt, negrul strălucitor şi negrul mat, negrul din lumină şi negrul din umbră”.
După ce a împlinit 73 de ani era convins că la 80 va începe să progreseze. Striga transfigurat: „La nouăzeci de ani, voi pătrunde misterul lucrurilor! La o sută de ani, sigur voi atinge miracolul”.
S-a răzgândit şi s-a stins la 89 de ani. S-o fi sfiit să mai intre în miezul lucrurilor. Cât despre miracol – poate că, privind de la celălalt capăt al timpului, ce văd eu în fereastră e miracolul care îl caută încă pe Batrânul Nebun după Desen.
Moartea e ultima amăgire a vieţii.