1001 de nopți. Prea multe ceasuri, prea puţin timp

De ce sunt toţi ceasornicarii încruntaţi, ca nişte potcovari ai timpului? De ce vor să ştim ora exactă? Cine e curios s-o afle?
Poveştile fiecăruia dintre noi sunt ca vârtejurile în apă – dacă nu suntem atenţi, dacă nu ne-am obişnuit cu noi înşine, ne înghit. Dar cui i se dă suficient timp, măcar să treacă pe lângă el însuşi?
Gândesc în şoaptă, să nu sperii clipele şi să dispară. Nu pot să le prind în plasă, ca pe fluturi.
Băiatul disperat de viaţă din Danemarca s-a întrebat greşit, dar a răspuns corect. Ce e viaţa? O haltă cu fraieri şi şmecheri, bani, pileală, potol, o curte de aer până sună stingerea.
Dacă ni s-a dat somnul, ca o presimţire a morţii, ca să ni se ia din veghe, dacă trăim făcând naveta între veghe şi vis, înseamnă că ne-am născut cu sentinţa gata-pronunţată: pedeapsa cu viaţa.
Prea multe ceasuri, prea puţin timp…
Cum să fac să nu dorm? Rămân netrăite, ne-retrăite atâtea.