1001 de nopți. Întunericul luminos

Odată şi-apoi niciodată s-a întâmplat povestea pe care ţi-o spun astăzi.
Într-o ţară orfană, cu un rege mut, trăia o fată care avea o pisică neagră. De fapt, dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, pisica avea o fată. Era o pisică umblată, călătorită, din neamul celor cărora oamenii le spun norvegiene de pădure. Dar unde aţi mai văzut pisici în pădure? Te pufneşte râsul.
Era princiară înfofolită în cele două rânduri de blană ale sale. Avea un mieunat care nu admitea replică. Una dintre acele pisici care îşi alege singură numele. N-am cum să-l ţin minte, pentru că aşezase consoanele şi vocalele ca într-o morişcă, era un nume care parcă s-ar fi învârtit, dezvăluind mereu alte nume.
… Şi ar fi trăit împreună până la adâncile bătrâneţi ale pisicii, dacă fiecare zi n-ar avea destinul ei. În ziua aceea, pisica îşi topise, în privirile concentrate, toată curiozitatea lumii. Stătea pe pervaz şi se uita intens înspre cer, ca şi cum ar fi aşteptat să se însereze mai devreme.
Fata bănuise mereu că pisica era una dintre cele două care, pe vremea vikingilor, trăgeau carul zeiţei dragostei şi a magiei. Nu mai avea nici o îndoială. Deodată, a văzut cum, din crucea cerului, coboară o prăjină ca un hulub de căruţă. Pisica s-a înhămat fără grabă şi s-a ridicat în văzduh. Carul zeiţei, încărcat cu sufletele soldaţilor morţi glorioşi în luptă ce îşi depănându-şi poveştile, a dispărut într-un întuneric luminos.
Era o dimineaţă aiuritor de frumoasă. Amintirea norvegienei de pădure torcea în poala fetei.