Duminica Floriilor sau intrarea Domnului în Ierusalim, 25 aprilie. Tradiții și obiceiuri specifice acestei sărbători religioase

• Sărbătoarea Floriilor sau duminica Floriilor ne aminteşte de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Pătimirea Sa.
• În această zi, Hristos a fost întâmpinat de o mare mulțime de oameni, care țineau în mâini ramuri verzi de finic şi strigau cu bucurie: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
• În seara acestei duminici încep în biserici slujbele deniilor din săptămână Sfintelor Patimi.
• Tot în această zi își serbează onomastica cei care poartă nume de flori.

Floriile sunt sărbătoarea care ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi.

Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu dată schimbătoare, din cursul anului bisericesc, precedând cu o săptămână duminica Paștilor.

Duminica Floriilor: Date istorice și origine

Primele mențiuni despre sărbătoarea Floriilor provin din sec. al IV-lea: Sf. Epifanie, îi atribuie două predici, iar pelerina apuseană Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se sărbătorea această duminică la Ierusalim spre sfârșitul secolului al IV-lea.

În vechime, Duminica Floriilor era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la botez, care în această zi mergeau cu toții, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie primiți la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței.

Se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei, împărații acordau grațieri.

După un obicei străvechi, menționat chiar în sec. al IV-lea de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care mulțimile L-au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa triumfală în Ierusalim și pe care noi le purtăm în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.

Potrivit tradiției, atât în Bizanț, cât și la curțile domnești din Țările Românești, duminica Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. Luau parte împărații (domnii) cu demnitarii lor, cărora li se împărțeau făclii aprinse ca și la Paști.

În seara acestei duminici încep în biserici frumoasele slujbe ale deniilor din săptămână Sfintelor Patimi.

Semnificația sărbătorii Floriilor, ziua intrării Domnului în Ierusalim

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim marchează singurul moment din Sfânta Scriptură în care Hristos este aclamat ca Împărat de către popor. Această scenă a Întâmpinării Domnului în oraşul sfânt este consemnată de toți cei patru Sfinți Evangheliști, (Matei 21, 1-16; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 29-48; Ioan 12, 12-18).

Motivul principal al sărbătorii publice care a însoţit intrarea Domnului în Ierusalim a fost, potrivit Evangheliei lui loan, învierea lui Lazăr din Betania, care a avut loc în ziua precedentă, sâmbătă.

Învierea lui Lazăr, un prieten al Mântuitorului, după patru zile în care trupul acestuia a stat în mormânt, a fost o încununare a numeroaselor minuni făcute până atunci de Hristos, dezvăluind puterea Sa dumnezeiască. „De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta” (Ioan 12, 18).

O mulţime mare de oameni, dintre care mulți veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui iudaic, s-a adunat În faţa porţilor cetăţii cu ramuri de finic în mâini, ca să-L primească pe Domnul, despre care auziseră că a făcut atâtea minuni. „Mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui” (Ioan 12,12-13).

Încă din cele mai vechi timpuri, ramurile de finic erau considerate ca fiind simboluri ale biruinţei. Iudeii o foloseau atunci când ieşeau în întâmpinarea celor de rang înalt. Romanii își întâmpinau câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu astfel de ramuri.

Odată cu Intrarea Domnului în Ierusalim, acestea capătă o semnificaţie mult mai profundă, devenind semn al biruinţei asupra morţii pe care Iisus Hristos a învins-o prin învierea lui Lazăr din morţi și mai ales prin Învierea Sa.

Intrarea lui Hristos în Ierusalim pe un asin reprezintă împlinirea unei profeţii din Vechiul Testament despre Mesia, scrisă în sec. al V-lea în. Hr.: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9).

Iudeii se aşteptau ca Iisus să împlinească profeţiile întemeind împărăţia lui Israel pe pământ, adică învingându-i pe duşmanii țării în mod fizic. Biruinţa asupra duşmanilor lui Israel se pregătea însă invers, prin mântuirea lor spirituală. Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.

Evanghelistul Luca, cel mai analitic dintre Evangheliști, arată și modul în care a fost aflat acel asin. Cu preștiința Sa, Hristos, a trimis anterior pe doi dintre ucenici, zicându-le: „Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el, veți găsi un mânz legat, pe care nimeni dintre oameni n-a șezut vreodată. Și, dezlegându-l, aduceți-l” (Luca 19, 30).

Ucenicii s-au dus și au găsit puiul de asin, lângă care se afla, cu siguranță, și mama acestuia. Sfântul Nicolae Velimirovici (Predici, Ed. Ileana, 2006) explică de ce Mântuitorul nu a mers pe asină, ci pe mânzul pe care încă nu șezuse nimeni. Pentru că asina nu s-ar fi lăsat dusă, ea închipuind poporul iudaic, iar mânzul închipuie neamurile. Israel îl leapădă pe Hristos, iar neamurile (păgâne) îl primesc.

În iconografie, Mântuitorul este zugrăvit stând pe mânzul unei asine și, în mod obișnuit, nu călare, ci cu amândouă picioarele în aceeași parte, cu capul întors fie spre Apostolii care vin pe jos în urma Lui, fie spre Ierusalim, binecuvântând cu mâna dreaptă mulţimea cetăţii, iar în mâna stângă ține un pergament închis, simbol al Evangheliei (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, București, 2003). El este înfățișat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei, ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit.

Evangheliştii spun că „cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale” (Matei 21, 8). Întinderea veşmintelor este în Biblie (IV Regi 9, 13) un gest ce se făcea înaintea împăratului uns, consacrat.

Mulțimea L-a întâmpinat și L-a însoțit pe Hristos strigând cu bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

Ne putem întreba de ce a acceptat Mântuitorul „osanale”, haine aşternute în calea Sa şi întâmpinarea cu ramuri de finic și a intrat triumfal în Ierusalim, imagine care contrastează cu smerenia Sa.

Mântuitorul a îngăduit această manifestare festivă pentru a se vedea cât de mare era dorinţa de izbăvire a poporului, fie şi numai sub aspect politico-social, iar pe de altă parte pentru a arăta cât de deşartă este mărirea lumească, spune părintele doctor în teologie și fost deţinut politic Gheorghe Liţiu, în volumul de predici „Cartea vieţii”.

Hristos n-a intrat călare pe un cal impunător, așa cum s-ar fi cuvenit unui împărat, ci pe un asin, ca semn al smereniei și în același timp ca semn al neacceptării tronului lumesc. Este demn de luat în seamă faptul că, în timp ce mulţimea era veselă şi entuziastă, El era trist şi chiar a plâns când S-a apropiat de cetate (Ioan 19, 41), cunoscând ce urma să se întâmple peste doar câteva zile. Fiind Dumnezeu Atoateștiutor, știa că în Ierusalim nu i se pregătea, de fapt, tronul, ci crucea şi moartea.

Intrarea solemnă în Ierusalim, în duminica Floriilor, este drumul Mântuitorului spre Pătimirea şi moartea de bună voie. Totodată, această intrare este și imaginea venirii Împăratului Slavei în Împărăţia Sa.

Duminica Floriilor: Semnificația numelui sărbătorii

De cele mai multe ori, termenul Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, a pomilor fructiferi și a plantelor din grădini. În cinstea acesteia erau organizate serbările de primăvară numite Floralia, care se desfășurau în luna aprilie. S-a presupus că Biserica ar fi convertit conținutul acestei sărbători, legând-o de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim și de înnoirea lumii prin Jertfa și Învierea Lui din morți.

Există însă specialiști, printre care se numără și părintele Ioan-Florin Florescu, coautor al volumului al IX-lea din ediţia critică a Bibliei de la 1688, care susțin că, din punct de vedere etimologic, numele de Florii nu are de-a face cu sărbătoarea păgână, ci este pur și simplu pluralul substantivului floare, scrie Doxologia.

Această afirmație este susținută și de vechile cărți de cult, precum Cazania lui Varlaam din anul 1643 sau Liturghierul de la București, din 1680. Acestea au tradus din limba slavonă veche pericopa evanghelică numită „Nedĕlia țvĕtnaia”, care se citește de praznicul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin „Duminica Florilor”.

Moliftelnicul de la Alba Iulia din 1689 numește Sărbătoarea Floriilor „Dumineca florilor pe sălcii”, iar în Liturghierul Mitropolitului Dosoftei, rugăciunea de binecuvântare a ramurilor se numește „Molitvă la blagoslovitul mâțâșoarelor, la Dumineca Florilor”.

Sfânta Scriptură nu ne vorbește despre flori, ci doar despre haine și ramuri în pericopa referitoare la Intrarea Domnului în Ierusalim (Matei 21, 8). Legătura acestei sărbători cu florile este explicată de un obicei din Constantinopol, atestat documentar în secolul al X-lea. Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa De cerimoniis, consemnează faptul că, la acest praznic, împăratul le oferea demnitarilor lumânări, cruci din argint și încă un dar: „Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» şi fiecare dintre ei primește, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon”.

Desigur, rânduiala acestei ceremonii nu a rămas doar între zidurile capitalei Bizanțului, ci s-a transmis mai întâi în Apus, apoi în Răsărit.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, substantivul la plural, „Florii”, a fost din ce în ce mai des utilizat, la început în textele literare, iar mai apoi în cărțile de cult, intrând în vocabularul uzual al vorbitorilor și în numeroase locuțiuni și expresii.

Duminica Floriilor: Semnificația ramurilor de salcie

În duminica Floriilor, ramurile de salcie sunt sfinţite de preot prin rugăciune şi stropirea cu agheasmă, apoi creştinii le iau acasă şi le pun la icoane, păstrându-le până la Floriile din anul următor.

Cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse (și cenuşa să fie aruncată pe o apă curgătoare) sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul tradiţional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobind cu ea icoanele, uşile sau ferestrele caselor.

În studiul „Salcia: simbolul morţii şi al vieţii”, prof. dr. Remus Rus evidenţiază cel puţin trei semnificaţii principale ale salciei: ea simbolizează pe Domnul Hristos şi mlădiţele Sale, adică sufletele credincioase şi bune, taina fecioriei Mariei, sufletele renăscute prin baia botezului.

În Vechiul Testament salcia este întâlnită pentru prima dată în timpul sărbătorii corturilor, care amintește de eliberarea evreilor din Egipt: „În ziua întâi să luați ramuri de copaci frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late și salcii de rău și să vă veseliți înaintea Domnului Dumnezeului vostru…” (Levitic 23, 40). În cadrul acestei sărbători salcia este un simbol al bucuriei și al vieții.

Cassiodor, comentând acest text, compara funcţia regeneratoare a salciei cu sufletele sfinte şi credincioase: „Sălciile sunt copaci ce cresc pe malurile râurilor şi acolo dau viaţă celui mai proaspăt verde, şi chiar dacă cineva taie mereu o parte din rădăcină şi o îngroapă în pământul umed, ea va arunca imediat rădăcini proaspete. Cu aceste sălcii trebuie să comparăm sufletele sfinte şi credincioase, care, după cum spune Isaia, aruncă mlădiţe ca sălciile de pe malurile pâraielor”.

În tradiţia patristică a Bisericii răsăritene, salcia va deveni simbol al fecioriei, al castităţii, iar caracteristica ei de a fi „distrugătoare de rod” este „o preînchipuire a morţii mistice care, prin renunţarea la perpetuarea vieţii pământești, supuse morţii, tinde spre dobândirea puterii cereşti de procreare”, spune prof. Remus Rus. În scrierile unor Sfinti Părinți, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care, deși alege fecioria, deci viața fară rod, Îl naște pe Hristos.

Tradiții și obiceiuri în ziua intrării Domnului în Ierusalim

În ajunul sau în sâmbăta Floriilor, la sate avea loc un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor, dedicat unei zeități a vegetației numita Lazăr sau Lăzărica, scrie CreștinOrtodox.

Obiceiul a fost atestat numai în sudul țării: Muntenia și Dobrogea. Totuși, acesta este circumscris într-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloriști să-l atașeze unui străvechi strat cultural traco-elen.

Conform cercetărilor prof. Ion Ghinoiu, una dintre fete, participanta la ceremonial (obiceiul era practicat numai de către fete), numită Lăzărița, se îmbracă mireasa. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă în fața ferestrelor caselor, unde au fost primite.

Lăzărița se plimbă cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completează scenariul ritual al morții și înmormântării cu învierea și prefacerea lui Lazăr în flori, moment culminant, marcat printr-o horă de veselie a colindătoarelor. Scalda rituală este legată de prosperitatea vegetației și de învierea și transformarea eroului în vegetație luxuriantă.

Pentru buna desfășurare a sărbătorii Floriilor, cu o zi înainte se strâng ramuri de salcie înmugurită, se leagă în snopi și se duc la biserică pentru a fi sfințite de preot. După sfințire ramurile numite „mâțișori” sunt luate acasă de către credincioși pentru a împodobi cu ele icoanele, ușile ferestrele, intrările în grajduri sau pentru a le pune la fântâni și la streșinile caselor.

În duminica Floriilor, se mai obişnuieşte ca ramurile sfinţite să fie puse şi pe pomii fructiferi, pentru a fi rodnici, dar şi pe stupi, pentru ca şi albinele să fie binecuvântate.

Aceste ramuri sfințite se păstrează peste an, fiind folosite la tămăduirea diferitelor boli. În scopuri profilactice, oamenii se încing cu „mâțișorii” sfințiți, pentru a nu-i durea mijlocul.

Unii oameni au tradiţia de a mânca trei „mâţişori” de salcie sfinţită, crezând că astfel vor fi feriţi de boli, mai ales de răceli.

Unii oameni au tradiţia de a mânca trei „mâţişori” de salcie sfinţită, crezând că astfel vor fi feriţi de boli, mai ales de răceli. Ramurile păstrate la icoane se pun pe foc vara, în momentul în care începe vreo furtună, sau se aruncă în curte când începe să bată grindina. „Mâțișorii” sunt folosiți însă și în vrăji sau descântece.

Există şi obiceiul ca de Florii părinţii să-şi lovească simbolic copiii cu o crenguţă de salcie sfinţită, pentru ca aceştia să crească sănătoşi şi înţelepţi.

Cine își serbează onomastica în Duminica Floriilor

De sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim le urăm „La mulți ani!” tuturor celor ale căror nume sunt inspirate din diversitatea florilor:

Anemona, Arina, Brânduşa, Brăduţa, Camelia, Codrina, Codruţa, Crăiţa, Crenguța, Crina, Crizantema, Dalia, Dafina, Delia, Floare, Floarea, Flora, Florenţa, Florentina, Florica, Florina, Garoafa, Garofiţa, Genţiana, Hortensia, Iasmina, Iolanda, Iris, Lăcrimioara, Laura, Lauriana, Margareta, Mălina, Micşunica, Melisa, Narcisa, Olivia, Ortensia, Panseluţa, Petuni, Pina, Romaniţa, Roza, Rozalia, Sânziana, Trandafira, Valeria, Valeriana, Violeta, Viorela, Viorica, Zambila, Zambilica, Bujor, Busuioc, Codrin, Codruţ, Crin, Florentin, Florin, Ghiocel, Laur, Laurenţiu, Laurian, Mugur, Mugurel, Narcis, Trandafir, Valerian, Viorel ș.a.

Potrivit statisticilor Ministerului Afacerilor Interne, peste 1,4 milioane de români îşi celebrează onomastica în Duminica Floriilor. Dintre aceștia, peste 850.000 sunt femei și aproximativ 630.000 sunt bărbaţi, scrie Basilica.